Kantchi - un dulce năucitor

Peregrinarea printre darurile Nilului nu poate exclude o experienţă culturală şi culinară întâmpinată ca o lecţie sui-generis. Unduirile fluviului dătător de viaţă şi de hrană se asociază armonios cu amestecurile de texturi şi culori ale ingredientelor unui popular desert egiptean. În general un desert oriental are cel puţin două însuşiri: este năucitor de dulce şi poartă arome greu de descris în cuvinte. Kantchi este un soi de tartă uşor de pregătit pe care o găseşti în mai toate casele egiptenilor. O alchimie măsurată doar aparent în sute de grame sau în mililitri şi mai degrabă cântărită din ochi, amintiri şi degete experimentate, te poartă spre zămislirea unui poem cu formă fixă care are si nume : prăjitura kantchi. Pe de o parte ouă, zahăr, iaurt şi miere de albine, ingrediente ale unei bucătării catifelate peste care susură ,într-o risipire blândă ca o atingere de voal străveziu, şi un praf de vanilie ca o închipuire de dulce piculină. Vanilia nu va fi fost purtată nici prin desagii caravanelor pe spinările corăbiilor deşertului şi nici printre mormane de baloţi înghesuiţi pe vreo felucă. Coaja acestei orhidee este împrumutată în bucătăria arabă mult mai târziu şi a fost adusă pe filieră iberică din ţările descoperite de Columb, Vasco de Gama şi Vespuci. Este necesară puţină grabă întrucât făină, praf de copt şi din nou vanilie trebuie de îndată pregătite pentru ca cele dulci să nu aştepte în zadar în zăduful amiezei drumul spre cuptor. Vine mai pe urmă şi nuca de cocos, catifelată,grasă,cu textura inconfundabilă şi delicată. Se simte de departe că aparent participi la un ritual şi că prăjitura ce are a-i cuceri pe mulţi îşi croieşte încet dar sigur calea spre mit. Curgerea fluidă a untului topit dar rece te duce cu gândul spre alt veac în care miresmele te făceau prizonier iar gustul era încercat la colţ de stradă şezând la picioarele cărăuşilor de bunătăţi. Captivaţi de tentaţia şi de anticiparea gustului nu mai rămâne decât să fie adăugat fistic peste această expresie a rafinamentului oriental care ispiteşte şi prin eleganţă materială. Alintul unui vânt de amiază îndeamnă “a lene” şi contemplaţie astfel încât cele treizeci de minute petrecute în aşteptarea coacerii să prefacă zăduful de afară într-o veritabilă înviorare. Un pahar cu apă rece ca o lumină boreală s-ar potrivi şi cu aşteptarea, şi cu pregustarea dar mai ales cu după-mâncarea deliciului incendiar colorat. În cele din urmă gurmand dar rafinat nu îţi rămâne decât să constaţi cu fiece dumicat strecurat în gură că...vorba lui Radu Roman... viaţa trece, visele se resemnează şi se usucă iar în urmă rămâne doar o prăjitura , parfumată, fragedă, fragilă şi devotată ca o imortelă.