Kantchi - un dulce năucitor

Peregrinarea printre darurile Nilului nu poate exclude o experienţă culturală şi culinară întâmpinată ca o lecţie sui-generis. Unduirile fluviului dătător de viaţă şi de hrană se asociază armonios cu amestecurile de texturi şi culori ale ingredientelor unui popular desert egiptean. În general un desert oriental are cel puţin două însuşiri: este năucitor de dulce şi poartă arome greu de descris în cuvinte. Kantchi este un soi de tartă uşor de pregătit pe care o găseşti în mai toate casele egiptenilor. O alchimie măsurată doar aparent în sute de grame sau în mililitri şi mai degrabă cântărită din ochi, amintiri şi degete experimentate, te poartă spre zămislirea unui poem cu formă fixă care are si nume : prăjitura kantchi. Pe de o parte ouă, zahăr, iaurt şi miere de albine, ingrediente ale unei bucătării catifelate peste care susură ,într-o risipire blândă ca o atingere de voal străveziu, şi un praf de vanilie ca o închipuire de dulce piculină. Vanilia nu va fi fost purtată nici prin desagii caravanelor pe spinările corăbiilor deşertului şi nici printre mormane de baloţi înghesuiţi pe vreo felucă. Coaja acestei orhidee este împrumutată în bucătăria arabă mult mai târziu şi a fost adusă pe filieră iberică din ţările descoperite de Columb, Vasco de Gama şi Vespuci. Este necesară puţină grabă întrucât făină, praf de copt şi din nou vanilie trebuie de îndată pregătite pentru ca cele dulci să nu aştepte în zadar în zăduful amiezei drumul spre cuptor. Vine mai pe urmă şi nuca de cocos, catifelată,grasă,cu textura inconfundabilă şi delicată. Se simte de departe că aparent participi la un ritual şi că prăjitura ce are a-i cuceri pe mulţi îşi croieşte încet dar sigur calea spre mit. Curgerea fluidă a untului topit dar rece te duce cu gândul spre alt veac în care miresmele te făceau prizonier iar gustul era încercat la colţ de stradă şezând la picioarele cărăuşilor de bunătăţi. Captivaţi de tentaţia şi de anticiparea gustului nu mai rămâne decât să fie adăugat fistic peste această expresie a rafinamentului oriental care ispiteşte şi prin eleganţă materială. Alintul unui vânt de amiază îndeamnă “a lene” şi contemplaţie astfel încât cele treizeci de minute petrecute în aşteptarea coacerii să prefacă zăduful de afară într-o veritabilă înviorare. Un pahar cu apă rece ca o lumină boreală s-ar potrivi şi cu aşteptarea, şi cu pregustarea dar mai ales cu după-mâncarea deliciului incendiar colorat. În cele din urmă gurmand dar rafinat nu îţi rămâne decât să constaţi cu fiece dumicat strecurat în gură că...vorba lui Radu Roman... viaţa trece, visele se resemnează şi se usucă iar în urmă rămâne doar o prăjitura , parfumată, fragedă, fragilă şi devotată ca o imortelă.

Medinet Habu - mormântul înălțat spre cer

Exceptând fertila vale a Nilului , noţiunea egiptenilor despre pământ se rezumă la piatră şi nisip. Templele egiptene erau ridicate din trei feluri de piatra:calcar,granit si "piatra de nisip",căci nisipul uscat al Saharei se transformă în milioane de ani în piatră mai dură decât calcarul. La rândul lor,statuile şi monumentele, zămislite asişderea,din aceste materii aproape primordiale. Templele sunt aşezate aproape de palate iar palatele se află alături de zone funerare Ciclurile vieţii şi ale morţii sunt aproape vizibile şi palpabile. Cel mai mare templu funerar din Egipt se află la Medinet Habu. Este un loc arareori vizitat de turiştii care au drept destinaţie mormintele regilor şi ale reginelor sau templul femeii faraon Hatshepsut. Pereţii de la Medinet Habu însăilează povestea zilelor de glorie ale unui imperiu demult apus. Ramses al III-lea avea sa îşi facă aici lăcaş de glorie pentru veşnicia de sub atingerea soarelui deşi mormântul său se afla la doar câţiva kilometri , în Valea Regilor. Importanţa istoriografica a acestui ansamblu este legată de faptul că putem găsi aici reprezentări elocvente despre legăturile egiptenilor cu alte popoare şi culturi. Epoca intersectării popoarelor mării cu viaţa neamului Nilului este relatată in extenso. Fie că se fac referiri la incursiunile războinice ale faraonilor,fie ca rămân în amintire invazii şi cuceriri ale străinilor,oamenii mărilor , originari din insulele egeene,din Anatolia,Siria sau Canaan ,ocupă un loc distinct în epopeea săpată în hieroglife. Din perspectivă arhitectonică ansamblul de la Medinet Habu se impune printr-o configuratie orientală care înglobeaza şi un palat ridicat din cărămidă. Poarta de la intrare se numeste migdol şi este proprie fortificaţiilor asiatice. Băi,săli de festivităţi,estrada pentru tron,locul haremului,fereastra apariţiilor care îngăduia faraonului să privească procesiunile şi să asiste la sărbători,toate definesc o lume particularizată. Victoriile în războaie se cuantificau,la propriu,în numărul de creştete şi de organe sexuale bărbătesti adunate muşuroi spre gloria faraonului şi înveşnicirea învingătorului. Templul de la Medinet Habu are 7000 metri pătraţi de sculpturi aşternute pe ziduri iar hieroglifele şi reprezentările esenţiale sunt atât de adânc săpate în piatră încat nici un urmaş al lui Ramses al III-lea nu a putut şterge din memoria pereţilor faptele şi gândurile marelui ramesid. Mai este iterată în acest spaţiu şi instituţia adoratoarelor divine ale lui Amon prin capele ridicate în onoarea prinţeselor Amenirdis ,Shepenupet si Hitocris. Soţiile sau fiicele faronilor precum şi femei cu înalte ranguri nobiliare îşi asumau,asemenea unor preotese,îndatoririle de slujitoare ale zeului Amon , exprimând astfel o altă latură a religiozităţii egiptenilor. Templul este o hiperbolă a cuceririlor lui Ramses al III-lea în Siria şi în Nubia. În vremuri de restrişte palatul templu devenea loc de refugiu iar mai târziu,copţii, au folosit diferite secţiuni şi incinte drept loc pentru înaltarea rugilor creştine. Se vor fi auzit între zidurile de la Medinet Habu în vremuri demult apuse şi rugi înălţate zeilor egipteni dar şi litanii creştine cântate în cuvintele Evangheliilor. https://www.youtube.com/watch?v=7bqK8dQY6Ak

Biserica romanilor din Clermont Ferrand

Deşi la jumătatea lui martie doar puţin mai spre Sud se dădea veste de primăvară plină,în Masivul Central nopţile înca înţepau obrajii şi degetele îşi cautau culcuş în buzunare. Clermont Ferrand este un oraş frumos, cu străzi şi edificii vechi, cu alei romantice şi fântâni care invocă poezia, cu bazilici ale căror turle gotice înţeapă ici colo înaltul cerului. Oamenii din vechiul ţinut al Occitaniei îşi deapănă zilele într-o ambianţă patriarhală. Din zare, Puy de Dome, cel mai înalt munte din Masivul Central ,veghează urbea şi obştea, amintind totodată de imemoriale timpuri când vulcanii se zămisleau cuib după cuib din genunile pământului. În prezent, aproape întreaga regiune Auvergne este un parc natural căutat de turiştii de pretutindeni. Numele oraşului se trage tot de la un munte. Clarus Mons era prin anul 848 d.Hs o fortificaţie ridicată pe o înălţime, iar scaunul episcopal al ţinutului era denumit Montferrand. În fapt, două cetăţi gemene,Clermont şi Ferrand, şi-au unit destinele şi teritoriul în acest ţinut pe care geograful antic grec Strabo îl menţiona cu numele de Arverni, spre a face loc de trainică zidire pentru oameni. Mai toate clădirile importante sunt ridicate din piatra neagră a locului, venită din gura vulcanilor oarecând pustiitori. Românii nu sunt mulţi în regiune,doar vreo 300, însă deja împământeniţi şi visând la un viitor făurindu-se aici pentru ei şi copii lor. Biserica Sfântul Nicolae era exact ce lipsea comunităţii. Un drob de coeziune şi de tălmăcire a faptului că prin limbă şi credinţă se regăsesc la un loc români. Ocrotiţi de Sfântul Nicolae românii au venit aici nu pentru a primi daruri de la ascetul binefăcător ci pentru a aduce un dar. Şi nu orice dar, ci o biserică, zidire de cult în sensul plenar al cuvântului, cum arareori se întâmplă să aibă comunităţile româneşti din Occident. Au auzit românii de departe că este vreme de închinare românească şi au purces spre a-şi da mâna în frăţietate şi credinţă. Locaşul şi-a deschis uşile în sunet de toacă, la fel cum se aude pe la mânăstirile din munţii noştri. Ierarhii şi preoţii au mulţămit celui Atotputernic pentru că românii au în acest loc o casă şi o poartă a lor. Un soi de petic de pământ românesc unde amintirile de acasă se deapănă în curte şi cei dragi sunt evocaţi de la pragul sfântului lăcaş şi până la altar. Reporterul nu mai este nevoit să caute senzaţionalul pentru a fi sigur că reuşeşte să capteze atenţia cititorului, ascultătorului sau a telespectatorului. Senzaţionalul există prin sine însuşi în chiar fiorul a ceea ce se petrece în astfel de ocazii. Fotogramele înşirate sui generis în succesiuni tricolore sunt în ţara gazdă deopotrivă roşu, galben şi albastru sau, de ce nu... roşu, alb şi albastru. Şi aceasta întrucât daca pentru românii de aici România e ţara mamă cu sigurană Franţa este ţara soră. Gătită ca pentru o nuntă biserica Sfântul Nicolae a fost neîncăpătoare pentru oamenii din partea locului sau cei veniţi în ospeţie. Şi cu acelaşi ochi al reporterului, aşezat în strana cronicarului ce are a scrie la letopiseţul Anului Mântuirii 2013, am putut vedea cum românii de aici parcă nu ar mai fi vrut să plece acasă. A fost o sărbătoare cu toate cele ale unui mare hram. Cu procesiune şi îngenunchiere, cu multumire adusă lui Dumnezeu că s-a ajuns la această răspântie, cu grai şi port popular, cu gazde şi oaspeţi, şi cele de-ale gurii aduse pentru încoronarea după obicei a zilei. Au venit preoţi din Franţa şi de dincolo de Franţa spre a fi părtaşi la acest eveniment. Au venit şi ctitori, clerici şi laici, oameni care au pus trudă peste trudă pentru a vedea împlinirea unui vis. Românii din Auvergne şi dinspre Lyon au mărturisit ca la un Crez că făptuitu-sa şi această lucrare a oamenilor şi a lui Dumnezeu. Se simte între oameni că emigraţia nu mai este motivată exclusiv economic. Mulţi dintre cei de aici îşi găsesc în mod firesc locul ca cetăţeni europeni. Plecaţi doar cu treburi în altă parte a lumii. Casa acestora este acum Franţa şi poate va rămâne mulţi ani de-acum încolo. Aflaţi la muncă sau pe stradă, plecaţi în concediu sau plimbându-se prin parcuri, mergând la expoziţii sau la cumpărături, românii de aici pot fi soscotiţi mai degrabă francezi. Însă, ajunşi în faţa sfântului altar, nu pot fi decât români, închinându-se cu cele trei degete unite asemenea culorilor de tricolor. Sunt rare în Occident momentele în care românii pot participa la sfinţirea unei biserici a neamului. Sub cupola lăcaşului în care se aude Tatăl Nostru în limba străbună, aceştia încearcă să aşeze vatră de cinstire pentru credinţă şi tradiţii. Este impresionant să poţi auzi departe de ţară rostirile unei liturghii în două limbi – cea de acasă şi cea proprie spaţiului în care sunt adunaţi membrii comunităţii. Plină a fost curtea bisericii româneşti de la Clermont Ferrand în ziua sfinţirii. Plină a fost şi biserica. S-au rânduit obiceiuri româneşti iar căldura sufletească a stat reazem stăruitor în faţa celor două grade care mânau mercurul termometrelor ba spre plus, ba spre minus, cu tot atâtea diviziuni. Şi astfel, după îndelungata aşteptare şi rugă, dar mai ales după răbdare şi întărire prin credinţă, românii din Auvergne au ajuns să aibă o casă a lor, pământ românesc cu cruce şi tricolor la streaşină pentru toţi cei care sunt şi or să mai fie pe aceste meleaguri. Iar rodul faptei ziditoare nu trebuie descris în cuvinte, căci este înţeles din lucruri. În letopiseţul lunii lui martisor a anului mântuirii 2013 am trecut în cronica fotogramelor culori de tricolor şi făptuiri cu contur de ţară. Iar Cel ce are puterea şi pământul în căuşul mâinilor Sale va scrie în cartea veşniciei fapte şi nume poate neştiute de noi, şi nici de cei prezenţi la Clermont Ferrand şi spuse doar în şoapta mărturisirii la scaun de spovedanie.

Feluca pe Nil

Nilul mângâie de milenii zidirile ridicate din piatră şi suflet cu ale lor ştiute şi neştiute istorii. Felucile străbat necontenit marele fluviu şi se intersectează cu vasele mari amenajate cu tot ceea ce ţine de confortul unui hotel plutitor. Măiestria şi îndemânarea localnicilor în a naviga pe aceste ambarcaţiuni, fie cu vântul din pupa, fie împotriva curenţilor de aer, atât în amonte, cât şi în aval pe Nil este un spectacol al priceperii moştenite din tată în fiu. Zărite de la mare distanţă felucile te aduc oaspete în casa timpurilor demult apuse. Experienţa unei peregrinari în coaja fragilă a acestei ambarcaţiuni este fascinantă. Mii de ani egiptenii au purtat tot ce se poate închipui ca formă şi volum material pe punţile acestor bărci. Pânza triunghiulara taie vântul conform unei fizici ştiute doar de aceşti navigatori. Vânturile nărăvaşe ale pustiei foarfecă aerul în jurul catargului din toate părţile. Calea fără de pulbere de la Cairo la Assuan, în amonte , pe Nil , ar dura mai bine de o lună pe o felucă. Ambarcaţiunile moderne sau vasele de croazieră , străbat această distanţă preţ de câteva zile şi nopţi. Poate ar trebui ca felucii să i se inchine un poem sau să îi fie dedicat un imn. Iar celui care o stăpâneşte , pândind fiecare adiere spre a o mai împinge preţ de un val , să i se ridice un monument. Nilul fără feluci ar fi fost precum deşertul fără cămile…adică de neînchipuit. Atunci când catargul se lasă înfăşat la ceas de seară în scutecele pânzei , ştii cu siguranţă ca a doua zi , omul şi barca îşi vor continua simbioza pentru mai departe şi mai mult.

Kom Ombo - timpurile ultimilor ptolemei

Departe,în Sud,în apropiere de Assuan,privirea se agaţă de ţărm odata cu vaporul care taie apele pentru a se aşeza mai bine în curenţii care îl vor duce spre acostare. Kom Ombo este un templu mic în comparaţie cu marile ansambluri sacre din Egipt. Având însă o importanţă bine definita în mitologia egipteană. 1000 km despart acest loc de Mediterana. În limba egipteană antică cetatea era numita Nubt,adică oraşul lui Dumnezeu. Pătrundem dinspre profan spre realitatea sacră prin lumea subterană;la propriu şi la figurat. Este vorba despre acel univers care îngăduie înţelegerea materialităţii nemuririi prin descifrarea tainelor conservării trupurilor. Crocodilii ,bătrâni de mii de ani ,se aşează parcă într-o procesiune a mumificării. Egiptenii supuneau complexului proces de mumificare şi animalele pe care le considerau sacre sau care întruchipau zeităţi importante. Iar crocodilul sacru ,aici la Kom Ombo ,era zeul Sobek. Formele de sacralizare se compuneau din veneraţia de care beneficia crocodilul şi culminau cu tratamentul deosebit de care se bucurau reptilele şi după moarte. În traducere liberă Kom Ombo înseamnă dealul de aur sau înălţimea pe care este adăpostit aurul. În şiragul cetăţilor şi templelor aşezate pe valea Nilului ,Kom Ombo este un sanctuar tânăr. Doar 2100 de ani ne despart de temeliile zidirii aşezate în felul în care arată templul din zilele noastre. Există câteva particularităţi care conferă acestui spaţiu sacru caracterul de unicitate. Aflată la răspântia trecerii caravanelor de la răsărit spre apus şi a ambarcaţiunilor comerciale de la Sud spre Nord , localitatea Kom Ombo a avut de la începuturile sale un rol important în peisajul dezvoltării arhitecturii societăţii egiptene. Cetatea a devenit înfloritoare mai ales în perioada dinastiei Ptolemeilor. Faraonii de neam grec au ridicat şi înnobilat templul zeului Sobek în locul rânduit pentru venerare înca din timpurile lui Tutmosis al III-lea şi ale reginei Hashepsut. Unicitatea acestui templu este particularizată prin faptul că asezământul de cult este conceput şi construit în chip dual. De fapt există doua temple pereche aliniate simetric de la intrare şi până la ultima incintă. Partea de sud a templului de la Kom Ombo este dedicată zeului crocodil Sobek,divinitate a fertilităţii şi creator al lumii împreună cu Hator şi Honsu. Partea de nord este închinată zeului şoim Horus , vestitor al războiului şi protector al vânătorii , idol cu un cult evidenţiat înca din perioada predinastică şi cu o ascensiune de excepţie în panteonul egiptean,prezent în viaţa Egiptului antic până în timpurile greco romane. Legenda istoriseşte că zeul şoim fusese născut de zeiţa Isis în Delta Nilului pentru a fi ascuns şi ferit de răzbunarea lui Seth , fratele mamei sale. Personificat şi ca zeul soare , Horus domnea peste cer şi astre , fiind protectorul personal al faraonului,iar în anumite epoci,chiar personificarea faraonului. Horus se personifica drept Osiris după moarte iar aceasta ambivalenţă devenea atribut al ubicuitatii,puterea sa răsfrângându-se peste două lumi în care zeul era simbolul vieţii fără de sfarşit……lumea de pe pământ şi cea din realiatea de dincolo de viaţă. Ipostazele pereche ale faraonului aşezat în compoziţii iconografice alături de zei erau mai mult decât fireşti dacă ţinem cont de faptul că regele se bucura de cinstirea acordată unui zeu iar ritualurile întreceau în solemnitate orice imaginaţie. Încoronarea lui Ptolemeu al VI-lea Philometor sculptată în relief în sala hipostilă descrie fastul existent la curtea regală. Dincolo de hieratismul scenelor transpare voluptate şi bucuria de a trăi. Trupurile femeilor devin podoabă în piatră ,urmarite de dalta care contureaza cu atenţie anatomică detaliile. Scenele sugerează deopotrivă clipa apoteotică şi spiritul epocii ptolemeilor. Senzualitatea devine apanaj al sacrului iar sânii dezgoliţi oferă nudităţii valenţe ceremoniale. Lipseşte din naraţiunea pietrei doar mişcarea,dansul sau frenezia vremurilor când faraonii erau zei si cadânele îşi răsfirau vălurile în sunet de ţitera. La începutul celui de-al II-lea secol i.d.Hs dinastia greacă a faraonilor adoptase aproape integral obiceiurile curţilor regale ale imperiilor de odinioară. Chiar şi căsătoriile între frate şi sora devenisera obicei al grecilor descendenţi ai diadohilor lăsaţi moştenitori de Alexandru Macedon. Incestul nu era considerat sacrilegiu ci o masură firească pentru conservarea sângelui regal. Cultul zeului Sobek era înfloritor în Sudul Egiptului , zeul crocodil fiind considerat patron al armatei faraonului şi simbol al autorităţii regale. În mituri ,Sobek apărea din apele haosului primordial pentru a crea lumea. În multe localităţi existau amenajate bazine pentru bunăstarea crocodililor care îşi consumau fără de grijă viaţa , asteptând obştescul sfârşit ,după care , mumificaţi , rămâneau obiect al venerării. Eforturile materiale şi umane se consumau vreme de aproape trei luni pentru a reuşi ceea ce , daca acceptăm o licenţă ,am putea numi…”aducerea la viaţă” a unei mumii. Despărţirea de Kom Ombo pe ape se face asemenea sosirii , reintrând printr-un ocol larg în voia curenţilor marelui fluviu. Întipărim în suflet,ca într-un jurnal,şi amintirea faptului că în micul oraş din apropierea Assuanului a fost episcop nimeni altul decât Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea,veneratul pontif polonez devenit simbol al Bisericii Romane în cel de-al XX-lea veac al erei creştine. Karol Wojtyla a fost aici episcop între anii 1958 şi 1963 străbatând aceste locuri şi culegând roade pentru suflet din mareţia civilizaţiei egiptene. Şi,cu siguranţă,în fapt de liturghie şi de jertfă fără de sânge,prelatul Karol va fi rostit de la amvon:”In principio erat verbum…”….la început era Cuvântul. In principio Aegyptos…s-ar tălmăci în latineşte parafrazând acel..LA ÎNCEPUT…din primele versete ale Evangheliei Apostolului Ioan. Imuabilă,rostirea autorului Apocalipsei este asemenea unei peceţi sub care este ferecat darul inţelegerii lucrurilor esenţiale ale existenţei. “La început a fost Cuvântul…şi Cuvântul era la Dumnezeu…şi Dumnezeu era Cuvântul!”

Procesiunea timpului egiptean

Parafrazând celebrul dicton, încărcat de nostalgii, rostit de pictorul Nicolas Poussin, care evoca viaţa idilică din legendara Arcadie, rânduim primii paşi în ţinutul florii de lotus şi a papirusului însoţiţi de reflecţia solemnă: ŞI EU AM FOST ÎN EGIPT! De această data însă epigraful nu este aşezat pe un tablou ci se înşiră în faţa simţurilor asemenea unui covor fermecat din basmele orientale dezvăluind câte un lucru nou la fiecare pas. Înţelesurile modelelor comportamentale sau ale convieţuirii dintre oameni sunt încărcate de înţelesuri simbolice şi labirintice precum un model decorativ oriental. Dincolo de toate acestea însă, Egiptul este o ţară a ospitalităţii. Oamenii, străzile înguste sau marile bulevarde, edificiile şi monumentele, zonele aride sau spaţiile fertile, toate laolaltă fac parte dintr-un întreg care trebuie înţeles în ansamblu. Egiptul este deopotrivă o floare de lotus mângâiată de undele Nilului sau un fir de trestie tremurat de vânturile răzleţe şi schimbătoare ale nordului Africii. A pătrunde în esenţa Egiptului este o experinţă polivalentă,similară deschiderii unei încăperi a comorilor în care pot fi găsite, aşezate parcă pentru un alt timp, şi aur şi nestemate, parfumuri şi bucate, mărunte lucruri din nimic însăilate, covoare şi mătăsuri de priviri uitate şi mai ales o intangibilă serenitate. Pasiunea pentru exotismul egiptean a fost materializată de-a lungul timpului în forme literare, prin expresii artistice, între coperţi de compendii pline de învăţături sau în legende cu parfum oriental. Aproape fără voia sa călătorul se metamorfozează într-un participant la o procesiune a miturilor aşezate prin fermitatea pietrei drept hotar în faţa trecerii timpului. Imersiunea fizică în spaţiul egiptean nu poate face abstracţie de atingerea privirilor omului de cele ale Sfinxului de la Gizeh care străjuieşte de milenii marile piramide ale faraonilor Keops, Kefren şi Mikerinos. Morfologia arhitectonică şi ambientală a acestui spaţiu lasă impresia că aici începe sau deopotrivă se termină Egiptul. Zeii coboară în preajmă alături de faraoni pentru a atinge nisipul fierbinte, soarele mărturiseşte vieţile celor trecuţi în lumea lui Anubis iar cei peregrini prin lume înţeleg negrăite perspective ale măreţiei care îndeamnă spre noi descoperiri pentru mintea şi inima omului. Cronologia convenţională este aici trainică şi tainică asemenea piramidelor. Te poţi afla simultan în anul 2013 al erei creştine dar şi în anul 1434 al celei musulmane. Dacă te raportezi la măsurarea anilor de către creştinii Bisericii Copte înseamnă că este de fapt în 1729. Timpul capătă aici dimensiunile unei alchimii temporale care oferă senzaţia descoperirii metafizice a pietrei filosofale. Dacă amintim şi de calculele istoricului Herodot putem estima că anul 2013 este de fapt anul 6253 al erei faraonice. Peste 18 861 ani ziua de 1 mai a erei musulmane va coincide cu prima zi a aceleaşi luni al erei universale sau creştine.

Luxor - haremul fără cadâne

Viaţa socială, politică şi religioasă a egiptenilor gravita în jurul faraonului care era totodată conducător politic şi spiritual. Veneraţia faţă de soarele personificat în zeul RA a marcat mileniile de istorie religioasă ale Egiptului. În panteonul celor două regate de pe malurile Nilului erau ierarhizaţi numeroşi zei ale căror ritualuri au evoluat distinct în funcţie de locul în care se afla templul dedicat fiecărei divinităţi. La Luxor soarele îşi petrece de mii de ani drumul dinspre zori înspre apus înconjurat de nimbul mitic. Templul aflat aici este o prelungire materială a centrului de spiritualitate de la Karnak şi a fost înălţat de faraonii Amenofis al III – lea şi Ramses al II – lea. Trecerea de la zi la noapte şi spectacolul crepuscular conturat estetic de luminile şi umbrele care zămislesc forme noi în acest spaţiu sacru sunt definitorii pentru ceea ce definim percepţie vizuală şi materială. Luxorului i se mai spunea şi haremul din sud iar în spaţiul dintre coloanele şi obeliscurile de la intrare şi drumul procesional faraonul Tutankhamon a ridicat o imensă încăpere care avea rolul de hotar pentru cortegiile care veneau de la Karnak mai ales în perioada celebrării sărbătorii anuale OPET când statuile zeilor Amun şi Mut erau aduse aici împreună cu statuia zeului copil Khonsu pentru a marca sezonul revărsării Nilului. La Luxor apusul şi rasăritul soarelui sunt percepute aproape ritualic. Privirea se apropie de zidurile şi coloanele templului şi se transformă în atingere. Orice călător ajuns aici simte nevoia să îşi lipească palma sau degetele de obelisc, de coloanele din sala hipostilă,de hieroglifele încrustate pentru imortalizarea epopeicelor fapte ale făuritorilor de istorie şi , mai ales, de statuile care par a atinge uneori cerul. Fratele geamăn al obeliscului de la intrare, înalt de 25 metri se află, din anul 1836, la Paris în binecunoscuta Place de la Concorde. Continentele şi lumile se întâlnesc în urzeala ţesută din formă, lumină, umbră şi culoare, atât prin oameni, cât şi prin moşteniri spirituale. Sfincşii de la Luxor,care nu au nici cap de leu şi nici cap uman, sunt numiţi criocefali, având capete de berbec. Ca orice lucru aproape desăvârşit templul lung de 260 metri de la Luxor subliniază măreţia celei de-a XII-a dinastii a faraonilor egipteni care au pus un stăvilar în faţa curgerii timpului. Renumele festivalului OPET a traversat mileniile şi astfel, într-o manieră adaptată zilelor noastre, anual se consumă în cadrul unui ritual pitoresc procesiunea de la Karnak la Luxor, desfăşurată pe străzile oraşului modern şi vegheată de curgerea statornică a Nilului.

Dansul tanoura - rugaciunea gestului

Luminile cuceritoare ale oraşului Cairo lasă vremelnic în uitare feluca. Zgomotele nocturne ale capitalei se adaugă blândei loviri a apei de maluri. Muzica şi veselia te ţin captiv în veacul în care te afli prin forţa hazardului. Însă, descifrate în altă cheie,paşii,muzica,bucuria,picătura stoarsă din fruct sau fărâma de ospăţ , se transformă într-o pace prin care se descoperă atingerea cerului de pământ În dansul tanoura picioarele par a fi pe pământ deşi amestecă mai degrabă aerul pardoselii. Trupul se ridică imperceptibil odată cu fusta dansatorului derviş. Privirea este tot timpul înălţată spre cer. Dansul tanoura vine din vechimea secolelor pentru a exprima un soi de ascetism care poate fi inţeles doar prin definiţii religioase şi filosofice. Este un dans sufi,exprimare vazută a rugăciunii asceţilor musulmani sufişti. În limba arabă tanoura înseamnă sorţ sau fustă. Originea acestui dans se află departe în timp şi spaţiu. În Anatolia a fost perfecţionată armonia mişcărilor în consonanţă cu învaţăturile filosofului mistic persan Jalal al-Din Muhamad Rumi cunoscut în Turcia şi sub numele Mevlana. Dansul tanoura este asemănător cu cel practicat de dervişii rotitori . Originea acestei coregrafii ceremoniale sacre este înca incertă. Se consideră că fatimizii stabiliţi în Egipt la sfarşitul secolului al X-lea au adus acest dans iar Mevlana l-a preluat trei veacuri mai târziu spre a-l transforma în apanaj gestual al rugăciunii. O altă ipoteză este că rotirea mistică exista ca manifestare devoţionala în Islam încă din timpul Profetului Mohamed şi se numea sema. Dansul mistic prin rotire aduce în Islam o notă de originalitate şi autenticitate , fiind în fapt o rugăciune exprimată prin gesturi , chiar dacă în epoca noastră cei mai puţin iniţiaţi asociază mişcările exotice unor forme de acrobaţie ancestrală. Învârtirea are semnificaţia rotirii planetelor în jurul Soarelui. Turbanul simbolizează piatra de mormânt a ego-ului personal iar prin renunţarea la turban sufletul renaşte. Braţele încrucişate la începutul dansului înseamnă unitatea lui Dumnezeu iar atunci când sunt ridicate spre cer , în timpul dansului , evocă deschiderea sufletului făpturii umane spre învatatura divină. Învârtirea de la dreapta spre stânga în direcţia inimii evocă înveşmântarea spiritului uman în dragostea divină. Într-un crescendo uşor de sesizat dar dificil de urmărit dansatorul ajunge ca în momentele culminante să realizeze o rotire de 360 de grade dintr-un singur pas. Uvertura este întotdeauna un imn închinat lui Allah şi este continuată printr-un colaj muzical care conturează o punte aproape ireală între dansator , dans , instrumentişti şi spatiul sacaralizat al desfăşurării rotirii.

Alexandria cu oameni și biblioteci

Nu putem aprecia irevocabil dacă la Alexandria pământul întalneşte marea sau dimpotriva…apele se reazemă de uscat. Metropola se lasă greu descifrată…asemenea unei hieroglife regale săpată într-un cartuş identitar faraonic. Spaţiul cosmopolit face la fiecare pas dezvăluiri care devin peceţi înşirate în minte şi în suflet. Din înaltul turnurilor citadelei alexandrine se disting închipuit , în zare , figuri ale istoriei , petrecute prin clepsidra faptelor şi cuvintelor nemuritoare ale unor conducători de neamuri şi teritorii. Făuritor de imperiu care lăsa in urma paloşului biruinţa păcii elenistice,regele grecilor din stripe macedoneană , Alexandru , avea să aşeze noi temelii la "ALEXANDRIA E KAT EGHIPTON" , adică cea din Egipt , cum era cunoscut oraşul aflat în furcile timpului depănat cu 300 de ani înainte de apariţia Imperiului Roman. Tot aici o va fi întalnit Iulius Cezar pe frumoasa Cleopatra acoperind spuma valurilor cu pasiuni carnale şi răgazuri dedicate unor strategii transcontinentale. Marc Antoniu , asemenea lui Cezar , avea să fie totodata sol al belşugului şi bunăstării dar şi vestitor al rşzboiului…stând însa sub scut dar fascinat de cel putin două perle ale Mediteranei…urbea alexandrină şi chemarea Cleopatrei. Pot fi relatate multe poveşti adevarate despre metropola care in zilele noastre numară patru milioane de locuitori. În limba arabă oraşului i se spune Al-Iskandaryyah iar în graiul egiptean , moştenit prin tradiţia conservatoare a copţilor , este numit Rakota. Toponimele depănate parcă din cele 1001 de nopţi se declină în alte mii de nume şi istorii…în legende şi mituri. Mai bine de jumătate de mileniu Alexandria a fost vestită în toată lumea antică datorită celebrei sale biblioteci. Templul culturii ridicat în vremea domniei lui Ptolemeu al II-lea se afla undeva în apropierea impresionantei biblioteci alexandrine din zilele noastre. Cârmuitorul din stripe greacă , Ptolemeu , a aşezat templul culturii în mod simbolic lânga un altar dedicat muzelor. Zeiţele care guvernau acţiunile creative ale făpturilor umane şi inspirau pe artişti şi pe oamenii de ştiinţă ocroteau bilioteca din Alexandria. Edificiul actual a fost inaugurat în anul 2002. Lăcaşul epocii contemporane este o descriere fastuoasă a unui act cultural de excepţie. Deşi farul alexandrin , minune a lumii antice , nu mai există…locul său a fost luat de lumina culturii care se inalţă spre cer din cadrul unui vast ansamblu. Nu mai puţin de 11 etaje coboară intr-o ingenioasa cascadă arhitecturală pentru a compune cel mai mare spaţiu de lectură din lume. 70 000 de metri pătrati se desfaşoară în faţa ochilor , scăldaţi în lumina filtrată prin acoperiş , pentru a gazdui învataceii zilei de mâine. Putem spune că volumele abia încep să se adune dacă ne raportăm la capacitatea maximă a spaţiilor amenajate pentru depozitare. Au fost strânse până în prezent aproape 1 200 000 de volume , provenind mai ales din donaţii ale tărilor arabe. Un impresionant fond de carte a fost donat de Franţa şi Anglia şi astfel s-a configurat o secţiune distinctă a bibliotecii pentru francofonie şi literatura anglo-saxonă. Mai sunt necesari înca 80 ani pentru a se atinge capacitatea maximă a bibliotecii. Se pot face numeroase relatări din zeci de perspective referitoare la valorile bibliotecii alexandrine. Zile şi nopţi se poate povesti despre acest minunat loc. Sau…completând cu o notă locală descrierea , putem spune că peste 1001 nopţi putem vorbi despre marea bibliotecă din Alexandria. Piatra adusă tocmai de la Assuan este asezată ingenios pentru a susţine şi îmbrăca sticla,lemnul şi metalul edificiului care a costat aproape 280 milioane de dolari. Biblioteca regală din Alexandria… aşa era numit asezământul ridicat de cel de-al doilea reperezentant al dinastiei Ptolemeilor. O dinastie care a condus Egiptul patru secole şi s-a terminat prin legendara muscătura de şarpe veninos de pe braţul Cleopatrei….regina care îşi semna actele oficiale şi cu titlul de faraon. În prezent biblioteca alexandrina adaposteşte cincisprezece expoziţii permanente începand de la săli în care se află manuscrise şi cărţi rare,continuând cu galerii de artă şi săli memoriale şi terminând cu un mic muzeu de arheologie. Vechea bibliotecă incendiată în timpul războiului alexandrin din anul 48 i.d.Hs şi-a găsit loc pentru posteritate în agora miturilor universale. Faptul că biblioteca a fost distrusă în perioade succesive vreme de 400 ani devine secundar în faţa aurei martirice conferită prin gestul soldaţilor supuşi lui Cezar care au dat foc manuscriselor şi clădirii. Important este că mitul a devenit în timp valoare perenă iar vocaţia culturii s-a ridicat din cenuşă într-o maniera învingatoare prin spirit şi nu prin sabie. Pe zidurile anticei biblioteci era încrestată , în piatră , menirea ca locul să fie un templu al grijii faţă de suflet. În zilele noastre în ochii tuturor celor care intră în acest altar al culturii se poate citi un început sau o continuare a unui act vindecător unic…acela al ÎNSANĂTOŞIRII PRIN CULTURĂ.

Ceasurile Alexandriei

Se preling razele zeului Ra peste dimineţi egiptene lipsite de scâncetul picăturii de rouă, mărgăritar de ziuă nouă. De departe vin spre chemarea miracolului trezirii la viaţă ecouri ascunse între deşert şi Nil. Alexandria îşi limpezeşte ochii în soare. Tăcută şi cuminte ca într-un leagăn aşezat de o mână nevăzută în Paradis. Insula acestei zăbave odihnitoare este ruptă de temporalul citadin care îşi zămisleşte clipele în zgomote risipite pe la răspântii. Soarele vine aici doar pentru a fi martor la cununia Nilului cu marea şi la ceas de întâlnire cu făptuirile urmaşilor faraonilor. Intrând abrupt în ispitirile urbei pe care vechii egipteni o numeau RAKATIT se deapănă în minte felurite denumiri pe care le-a avut aşezarea veche de când lumea. Incontestabil însă, Alexandria este numele cel mai cunoscut, mai iubit şi mai respectat. Acum 2300 de ani Alexandru cel Mare cucerea pământul egiptenilor şi aşeza aici centrul lumii. Războinicul de neam macedonean avea să pună temelii pentru o nouă moştenire de care să se bucure neamurile şi popoarele, iar arhitectul său, DINOCRATES din Rhodos, urma să aşeze piatră peste piatră pentru zidurile şi zidirile acestui oraş lăsat posterităţii ca un giuvaer. Un oraş pentru oameni de culori diferite, care vorbesc limbi diferite şi care ajung aici de peste mări şi ţări. Depănarea orelor şi secolelor conduce irevocabil la un moment dat spre sfârşit de cale. Marea îşi cântă poveştile izbind stâncile ţărmului. Din zare vânturile aduc şoaptele lui Antoniu şi ale Cleopatrei spre a le aşeza mărgăritare peste oraşul fără de pereche al Africii de Nord. Un cânt străvechi, dintr-un mormânt faraonic, spune că omul are datoria să facă din fiecare zi o sărbătoare, să uite răul şi să viseze la fericire până în ziua în care va atinge ţara care iubeşte liniştea. Din înalt de creneluri ce îşi aruncă ochii peste zarile mării care trimite spuma valurilor spre a se lipi de conturul ţărmului este bine de ştiut că Alexandria mai are multe poveşti de spus. Iar cei ce au urechi de auzit .... să audă! http://www.youtube.com/watch?v=nky2Hj7C8Gk

Sultanul Qaitbay

Fortul Qaitbay sau citadela alexandrină se află în aproprierea ruinelor celebrului far, minune a lumii antice. La sfârşitul celui de-al XV-lea secol sultanul Qaitbay a hotărât să aşeze strategic o fortăreaţă la malul mării. Renumit în epocă pentru grija faţă de articularea unor sisteme administrative coerente şi pentru vocaţia de constructor, sultanul a rămas ctitor al acestui loc. Peste 70 de edificii risipite prin cetati de la Mecca şi Medina şi până la Ierusalim sau Alexandria sunt legate de numele acestui conducător. Legenda spune că decizia construcţiei acestei fortăreţe a fost luată după ce sultanul însoţit de prinţi, mameluci ...ajuns aici ...a fost impresionat de ceea ce mai rămăsese din farul Alexandriei. A poruncit aşadar să fie zidită o cetate iar în incintă a construit şi o moschee. Apoi a ordonat dislocarea unei unităţi militare in acest loc şi astfel a început istoria Citadelei alexandriene care continuă până în zilele noastre. Poziţia strategică a fortului a constituit permanent un avantaj pentru toţi cuceritorii cau stăpânitorii vremelnici ai locului care vegheau ca primejdiile mării să nu aducă năpastă peste vieţuitorii Alexandriei. În 1805 fondatorul Egiptului modern, sultanul de origine albaneza Mohamed Ali a renovat citadela, însă după 80 de ani confruntările din timpul rebeliunii armate cunoscute sub numele de revolta Orabi au năruit aproape integral edificiul. În cele din urmă prin grija regelui Farouk complexul a fost transformat în reşedinţă princiară iar după 1952 a fost trecut în custodia muzeului marinei. http://www.youtube.com/watch?v=lLh8UrvEX3E

Coloana lui Pompei

Din aproprierea catacombelor alexandrine poţi trece spre un alt răgaz, memento legat de cele ce vor fi fost şi nu au a mai fi vreodată. Maiestoasă, columna lui Pompei se ridică vegheată de nemişcarea sfinxului aşezat în faţa ei. Leul cu chip de om, prezent în ipostaze statuare atât în Egipt, cât şi în alte civilizaţii şi culturi, simboliza puterea şi protecţia acordată unui anumit spaţiu. Columna lui Pompei este cea mai înaltă coloană triumfală ridicată în alt oraş decât în capitalele consacrate ale ginţii lui Romulus şi Remus, adică fie la Roma, fie la Constantinopole. Structura monolită înaltă de 27 m este cioplită în granit de Assuan. Capitelul corintic al pilastrului, asemenea unui pod de palma, parcă este o talpă a cerului. Acest stâlp ridicat pentru neuitare aminteşte de victoria repurtată de Diocletian împotriva unei revolte alexandrine în anul 297 d. Hr . Relevanţa deosebită a acestui spaţiu este însă legată de vestitul Serapion. În jurul coloanei lumea subpământeană ascunde încă tainele templului dedicat unei zeităţi elenistico-egiptene personificate ca Serapis şi considerată protectoarea Alexandriei. Fundaţiile templului ridicat de Ptolemeu al III lea au fost descoperite în urma unor săpături efectuate în 1944. În galeriile subterane se desfăşurau misterele lui Serapis reprezentat ca boul Apis. Într-o epocă târzie, Serapeumul care era cel mai important templu din cartierul grecesc al Alexandriei a fost chiar şi adăpost pentru manuscrise ale anticei biblioteci a cetăţii. Destinul acestui templu este asemenea unei cărţi de învăţătură care arată că de multe ori în viaţă părerea de rău pentru o distrugere ireparabilă poate veni prea târziu. Pe la sfârşitul secolului a IV lea, în două etape succesive, soldaţii romani şi creştinii alexandrini au devastat spaţiul sacru. Era în spiritul epocii ca templele considerate păgâne să fie transformate în lăcaşuri de cult creştine sau să se interzică oficierea altor ritualuri decât cele închinate noii religii legitimate prin edictul împăratului Constantin. Antropologia, arheologia şi istoria eclesiastică mai au încă multe de spus faţă de aceste întâmplări. Serapeumul a fost ascuns sub vălul uitării, iar coloana victoriei augustului dalmat Diocletian a rămas stingheră precum un ac ce încearcă să se înfigă în zenit. Frontoanele şi capitelurile de pe movila cioburilor au devenit la rândul lor cioburi risipite pe calea tainelor trecutului oraşului pe care grecii îl numeau Alexandra e Kat Eghipton – cea din Egipt! http://www.youtube.com/watch?v=UrSIUvuuuT8

Catacombele Kom el Shakafa

La Alexandria moştenirea faraonică, greco-romană şi musulmană îşi dau mâna într-un memorabil act civilizator, prefăcându-se punte peste vremuri şi dig în faţa talazurilor. Se mai deapănă doar amintiri din firele de lumină ale farului din Alexandria. Ţesături invizibile adună la un loc oameni, fapte, memorie colectivă şi locuri de referinţă pentru a celebra o experienţă unică a umanităţii. La catacombele de la Kom el Shakafa istoria se mărturiseşte sub pământ. Numele locului înseamnă dealul cioburilor. Necropola de aici este considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii medievale, sintagmă prin care de fapt se evidenţiază faptul că lista acestor ansambluri a fost stabilită după Evul Mediu. În acest cartier periferic al Alexandriei prin anul 1900, un măgar a căzut într-un horn de aerisire şi astfel au fost descoperite catacombele alexandrine, spaţiu care asociază sincretic ritualuri faraonice, elenistice si romane timpurii. Adâncul pământului ne descoperă o lume aparte. Culoare şi trepte se înşiră unele după altele pentru a conduce pe călător în lumea celor trecuţi pe tărâmul fără de întristare şi suspin. Catacombele şi criptele au fost extinse în timpul dinastiei antoninilor. Trupurile erau coborâte pe o scară circulară şi aşezate spre veşnică odihnă în măruntaiele pământului. Timp de aproape trei secole greco-romanii şi egiptenii şi-au înhumat morţii aici. Iniţial a existat un singur mormânt, construit pentru o familie cu înalt rang în ierarhia socială a urbei. Mai apoi au fost săpate cripte, culoare de trecere, săli ,trepte spre niveluri inferioare, ajungându-se la configuratia unui spaţiu labirintic. La 30 metri sub pământ se află sala lui Caracalla, denumită astfel, întrucât aici au fost îngropate victime ale masacrului provocat de împăratul roman în anul 215 d. Hr când au fost ucişi aproape 20.000 de locuitori ai Alexandriei. Al treilea nivel subteran al catacombelor se află sub nivelul mării iar din zona centrală pornesc galerii asemenea unor raze care te conduc la pragul lumii de unde nu se mai întoarce nimeni. Motivele decorative sau figurative proclamă expresiv epoci efervescente în care acum două milenii, la vreme de naştere a unei noi lumi ,localnicii veneau să îşi conducă pe cel din urmă drum pe cei dragi, să îi jelească, să îi vegheze post mortem şi să îi pomenească în răgazuri comemorative. http://www.youtube.com/watch?v=cJDfGlBOLS8

Teatrul roman Alexandria

Alexandria a fost centrul elenismului vreme de aproape 5 secole. A fost o veritabilă capitală a lumii, far al Mediteranei la propriu şi la figurat. Răscruce a civilizaţiilor Alexandria era spaţiul în care se întâlneau culturi şi oameni. Epoca ptolemeică începută cu diadohii împământeniti aici de Alexandru Macedon şi terminată cu Cleopatra a constituit hiberbola unei experienţe a umanităţii care nu avea să mai fie egalată mii de ani. Teatrul roman din Alexandria este martor târziu al unei părţi a moştenirii ptolemeice. În parcul lui Pan se plimbau aproape în extaz îndrăgostiţii dând ocol Odeonului din care răsunau muzica şi poezia, în aerul diafan al grădinii plăcerilor. Există mărturii care atestă că în fata celor 800 de spectatori care încăpeau în amfiteatru se desfăşurau adeseori şi lupte ale gladiatorilor. Marmura albă a celor 13 trepte ale structurii semicirculare era importată din Europa, cea verde a coloanelor adusă din Asia Mică iar granitul cu răstălmăciri în roşu şi negru purtat pe ape tocmai de la Assuan. Mozaicuri cu motive geometrice decorau cele 2 extreme ale hemiciclului. În zilele noastre teatrul este cunoscut sub numele de Kom al Dikka – ce se tălmăceşte movila cu moloz. Un veritabil cartier din care au rămas doar ziduri de cărămidă se ridica în proximitatea ansamblului. Cu băi şi case, cu frontoane şi alei, cu magazine şi depozite pentru lucruri si chipuri aşezate spre nemurire în siajul civilizaţiei greco-romane. Auditoriul din sec. al II lea d.Hs avea iniţial diametrul de 42 m dar prin delimitare cu stâlpi şi coloane a fost redus la 37 metri. În epoca romană fiecare oraş avea un amfiteatru dedicat în egală măsură artelor, sportului sau luptelor, dar şi propovăduirii cultului imperial. Cele mai vehi ansambluri de acest fel se află în Campania, iar Pliniu cel Bătrân menţionează că primele amfiteatre au fost ridicare în anul 50 î.Hr. În epoca imperială amfiteatrul devenise o parte integrantă a spaţiului urban, iar în Nordul Africii sau în teritoriile colonizate era simbolul puterii romane şi atributul municipalităţii. Sub asediul criticii şi opoziţiei filosofilor, dar şi sub influenţa creştinismului, amfiteatrele dispar începând din secolul al III-lea d. Hr. Homo civicus care aspira la onorurile cetăţii avea să fie înlocuit cu noul cetăţean al erei creştine, integrat în spaţiul social ca homo interior, membru al comunităţii, preocupat de milostenie şi caritate. Istoria consemnează că ultimul amfiteatru a fost construit de Teodoric la Pavia în anul 523. http://www.youtube.com/watch?v=ALL3aURK72I

Biblioteca din Alexandria

Intrăm ca într-un templu în Biblioteca din Alexandria pe care o putem numi una dintre minunile lumii moderne. Vestita bibliotecă din antichitate era întrucâtva o a opta minune a lumii antice, chiar dacă nu fusese trecută în vreun zapis cu acest titlu. Lumina farului alexandrin a fost înlocuită cu razele spiritualităţii şi ale efervescenţei culturale care inunda acest loc. Ansamblul marii biblioteci alexandrine poate fi descris doar prin superlative. Nu mai puţin de 11 etaje coboară într-o ingenioasă cascadă arhitecturală pentru a compune cel mai vast spaţiu de lectură din lume. O suprafaţă de 70.000 metri pătraţi adună pe învăţăceii clipei de azi şi ai zilei de mâine pentru a sorbi din nectarul ştiinţei de carte, mângâiaţi de lumina filtrată prin ferestrele imensului acoperiş. Biblioteca din Alexandria contemporană duce cu gândul la faima anticului aşezământ a cărui distrugere a început odată cu stingerea domniei ptolemeilor. Regină din regi şi ultim faraon al Egiptului, Cleopatra îşi dorise să ajungă împărăteasă peste tot ceea ce cuprinde zarea ...şi chiar dincolo de ea. Shakespeare avea să tălmăcească gândurile cele de pe urmă ale eternei amazoane care îndreptându-se spre moarte şoptea: „eu mor... Egiptul moare!”. Cu siguranţă pe vreun raft fără de colb găseşti întipărită în pagina de letopiseţ şi acestă rostire devenită dicton. Într-un astfel de areal menirea şi destinul unor locuri unice pe pământ capătă aură de glorie. Aici lucrurile se măsoară cu milioanele. Un milion şi jumătate de cititori vin anual în bibliotecă. Un milion de cărţi pot adăposti sala de lectură şi depozitele aşezământului cultural. 280 milioane de dolari a costat ridicarea acestui ansamblu. Volumele sunt organizate în patru secţiuni specializate, dintre care două sunt dedicate tinerilor şi copiilor. În sala manuscriselor rare se intră cu o stare vecină cu religiozitatea. Pioşenia este simţământul care însoţeşte pasul. Ne amintim dintr-o dată sau într-o doară că un preot iezuit de origine germană este considerat a fi fondatorul egiptologiei. Athanasios Kircher a fost supranumit stăpânul sau maestrul celor 100 de arte şi comparat cu Leonardo da Vinci. În secolul al XVII-lea a fost primul care a încercat descifrarea hieroglifelor şi a dovedit că arhitectura semantică şi fonetică a limbii folosite de copţi este aceeaşi cu cea a vechilor egipteni. Poate nu întâmplător în luminile de taină ale sălii manuscriselor rare la loc de cinste se află Biblia lui Gutenberg. Aşezate împreună parcă pentru a evidenţia rosturile unei lumi ideale manuscrisele de aici sunt surori fie că se numesc Torah, Coran sau Biblie şi indiferent de faptul că grăiesc despre zei sau Dumnezei, despre revelaţii sau ştiinţe, tălmăcite în limbi semitice, clasice sau moderne. Aici nu există graniţă de grai şi nici superioritate a vreunui neam. Întâlnirea dintre privire, suflet şi carte este aproape materială. In acest loc este kilometrul zero al unei agore care devine pe zi ce trece încet dar sigur unul dintre miturile lumii contemporane. Răgazul petrecut în risipirea fabuloasă a paginilor care parcă înghit cerneala manuscriselor şi tipăriturilor este asemenea unei iniţieri. În chip paradoxal iniţierea se termină cu noviciatul care la rândul său este obligat la asumarea destinului perenităţii. Biblioteca adăposteşte 3 colecţii impresionante. Stampele, litografiile şi gravurile din sala Awad conduc privirea şi sufletul în chip ispititor spre tetralogia alexandrină a britanicului Lawrence Durrel aducând din închipuire în realitate oameni şi fapte. Călătorii artişti au lăsat moştenire gravuri şi hărţi care acoperă patru secole de istorie. Aliniate ca într-o imagine a lumii toate aşteaptă cuminţi verdictul bătăii de inimă şi al tresăririi de gând rezumate de fiecare vizitator. Fotografiile vechi încropesc impresii pe care le porţi cu tine toată viaţa. Omul se metamorfezează în călător, istoric, artist sau lingvist, adăstând întru descifrarea ipostazelor care îl poartă călător de la un han către o piaţă, din faţa vreunei moschei spre un iatac înferecat cu vreo cadână sau din bazar către fântâni liniştitoare cu susur de armonii orientale. O altă colecţie ne spune povestea unui destin de excepţie. Shadi Abdel Salam este contemporanul nostru. Remarcabil realizator de filme, scenarist şi regizor, artistul a relevat o viziune expresivă a culturii Egiptului antic şi a moştenirii copte. În 1970 şi-a prezentat capodopera cinematografică intitulată Mumia la Festivalul de film din Veneţia plasând astfel Egiptul pe mapamondul celei de-a şaptea arte. Lumea lui Shadi este asemenea unei locuinţe. Lipseşte doar proprietarul. Însă în ospeţie sunt oricând primiti ca la un ceas de prelungă degustare a frumosului toţi cei care păşesc vremelnic dincolo de obiectivul aparatului de filmat al marelui cineast. Menirea de creuzet pentru cunoaştere este o misiune asumată ca obiectiv principal de către biblioteca din Alexandria. Aici este un loc al dialogului, studiului şi înţelegerii între culturi şi popoare. Lăcaşul este o fereastră a lumii spre Egipt şi a Egiptului către lume, centru al toleranţei şi al dialogului. În imensul edificiu şi-au găsit loc şi 4 muzee, un planetarium şi 8 centre de cercetare academină. În total sunt 15 expoziţii permanente, 4 galerii de artă pentru expunere temporară şi un centru de conferinţe în care încap 1000 de persoane. Nu te poţi despărţii de biblioteca din Alexandria fără a întredeschide gândul spre antica zidire ce va fi fost prin apropriere aşezată simbolic lângă un altar al muzelor. Piatra de Assuan cu care este placat exteriorul este incizată cu litere şi caractere provenind din 120 de sisteme de scriere ale umanităţii ca un fel de profeţie pentru vremuri în care oamenii vor fi uniţi în diversitate. http://www.youtube.com/watch?v=Fl_D1JMjNMo

Cataiful dincolo de ritual

Cataiful este cunoscut în limba arabă sub numele de kanafah. Fideluța sau tăiteii din aluat așteaptă acompaniamentul siropului subtil strecurat printre pastele afânate. În rețetele orientale sunt îngăduite trei feluri de cataif cu trei denumiri specifice și moduri de preparare diferite. Întâlnim astfel cataiful aspru sau dur,apoi pe cel fin și în cele din urmă pe cel confuz. Chiar așa…confuz și încurcat întrucât ultimului mod de preparare i se spune în limba arabă mhayara ceea ce înseamnă amestecat. Deși este un derivat al cataifului ritual care se mănâncă în perioada ramadanului și vine din timpurile fatimizilor,cel croit din fideluță are o altă consistență și oferă răspunsul complet și sățios la problema alegerii unui desert fără de cusur. Prăjitura preparată de secole în Orient și-a obținut locul în poveștile cu tinerețe și fără de bătrânețe evitând riscul de a fi uitată asemenea unui bibelou fetișizat.

Sarailie si farmacie

Învaluit de promisiunea asemenea unui miraj că in vasele din fața ta va apărea ca din lampa lui Aladin sarailia intri în lumea zămislirilor orientale care poartă nume asemănătoare :sarai sau serai …și caravanserai…și curți cu dregători…turbane,cingători… și cântăreți cu harpa istorisiți de scribi..și multe alte rânduiri ale agonisirilor făpturii umane. Personaje și lucruri se strecoară din paginile cărților să fie alături un bob zabava cu iz de siestă orientală. Un filosof spunea că de la gutuie se mănânca doar mirosul. Parafrazându-l am putea afirma că de la sarailie se mănânca mai intai aspectul. Foile de aluat îngrășate cu unt și însoțite cu fructe uscate sunt baza acestei prăjituri pan-orientale. Scolastica gastronomiei nu prea își are loc în descrierea dulciurilor arăbesti. Stafidele și caisele vin la rând sigure de atotputernicia aromelor proprii în timp ce nuca de cocos năpădita de așchii de migdale,fistic și nuci rumenite promite o savoare seducătoare. Rulourile..infășate…incep a avea pe vino’ncoace îndreptandu-se spre siguranța clipei în care vor fi mușcate. Grijile și măsurile de farmacist sunt lăsate în cămara bucătariei întrucat instinctele spun mai bine cum se îmbină ingredientele care par a fi aduse pe masă dintr-o carte de colorat.

Oaza de la Marsa Alam Port Ghalib

Port Ghalib Marsa Alam se află în apropierea Tropicului Racului,pe aceeași linie geografică paralelă care traversează Sahara,centrul Mexicului,sudul Chinei și Nordul Indiei ,revenind prin Golful și Deșertul Arabic în unirea unei verighete care încinge pământul în acest loc. Legenda comerciantului Ghalib îndrăgostit de frumoasa Budour din Kathima cerne colb parfumat de poveste peste locul în care tânărul fiu de croitor sărac avea să construiască serai de vis iubitei sale soții. Ghalib avea de strâns conform obiceiului locului și al vremii o dotă pentru a plăti tatălui fetei prețul miresei sale. Un alt pețitor,Salim,îl împiedica să adune banii necesari. Iar când a fost să ajungă cu marfa în portul Aidhab,Ghalib a fost gonit de cei tocmiți de rival ,astfel încât s-a refugiat spre un golf pustiu, cu faima de loc al nălucilor vaselor faraonilor care bântuiau apele. Ghalib a reușit să puna aici vad și pentru o noua rută a mirodeniilor,să respingă ofensiva adversarului Salim cu sprijinul fantasmelor ambarcațiunilor faraonilor și mai apoi ,să ridice și palat pentru statornicia sa.

Marsa Alam - miracolul din desert

Până când razele zeului Ra vor mângâia firea lucrurilor, ne lăsăm purtați în tainele nopții în apropiere de locul în care Marea Roșie sărută în dreptul Tropicului Racului stâncile deșertului egiptean. Marsa Alam este destinația care sună ca o chemare de muezin spre orânduirea odihnei după cele ale zilei. Aici ospitalitatea are conotații simbolice,definite prin moșteniri ancestrale ale unor oameni căliți deopotrivă de frigul și de căldura deșertului. Întâmpinat ca pentru o împărtășanie cu flori acrișoare de karkadeh și ceai aromat făcut din aceeași plantă, drumețul ostenit se lasă purtat în lumea poveștilor cu negustori și caravane cătând loc de înnoptare în vreun caravanserai rânduit înțelept la cale de o zi de cel anterior și preț de altă călătorie a soarelui pe bolta cerească înainte de cel care va fi următorul în calea sa. Urmașii gazdelor din caravanseraiurile de odinioară păstrează cu sfinșenie obiceiul unei solemne urări de bun venit pentru cei care le calcă pragul. Floarea de hibiscus prețuită până la rangul de simbol național în unele țări ale extremului orient sau pentru a arăta că o femeie poate fi cerută în căsătorie în alte parți ale lumii, are, în lumea arabă, doar meniri pragmatice. Un ceai de hibiscus oferă noului venit răgazul cufundării în lumea din afara vorbelor protocolare care însăilate cu oboseala drumului ar estompa bucuria ajungerii la un liman. Seara lucrurile care ne inconjoară par altfel decât dacă sunt percepute la lumina zilei. Formele și culoarea se îngână în jocurile de umbre iar în așteptarea primelor raze de soare se aud doar ecourile deșertului care pare a rosti:….”…și a fost seară…și a fost dimineață…ziua întâi!” La Port Ghalib Marsa Alam în urmă cu jumatate de secol existau doar un sătuc de pescari și frumoasa legendă a tânărului Ghalib. În urmă cu 10 ani a început dezvoltarea locului prin construirea unui aeroport și îmbunătațirea infrastructurii. Ultimii 5 ani au fost asemenea zămislirii unui colț de grădină a legendarei Semiramida. În prezent veritabile palate sunt integrate în lanțuri hoteliere cu nume sonore, articulând astfel arhitectura funcțională a unor orașe sui generis pe care le cunoaștem din realitatea cotidiană ca resort sau resorts. Oamenii vin de departe,de peste mări și țări,spre a gusta aerul sărat al mării și pentru a-și clăti privirile în unduirile valurilor și în răscolirile nisipului care înconjoară această oază. https://www.youtube.com/watch?v=pb1OxXF_gGs

Karnak - mostenirea lui Amun Ra

Prizonierii de bună voie ai zeului Ra acostează în zona pe care cei care trăiau aici acum 4000 ani o numeau Ipet-Siut adică locul cel mai ales din lume. La Karnak începand din timpurile celei de-a XI-a dinastii s-au pus temelii peste temelii. Sfincșii criocefali,cu capete de berbec, păzesc marele templu care este considerat unul dintre cele mai vaste situri religioase din lume. Ne aflăm in lumea superlativelor egiptene. Cea mai importantă zeitate venerată aici era Amun,la început divinitate locală a Tebei iar începând din timpul faraonului Ahmose I zeu cu importanță pan-egipteană consolidată mai apoi prin contopirea cu soarele Ra sub denumirea Amun Ra. Era zeul creator prin excelență. Personaj central al panteonului egiptean, Amun Ra era subiectul unor manifestari pioase de mare amploare. Epoca dominată de Amun Ra poate fi considerată ca o perioadă quasi-monoteistă în istoria Egiptului antic. Din Nubia și până în Libia în perioada timpurie, iar mai târziu preluat și in Grecia clasică întruchipând atributele lui Zeus,Amun Ra era venerat drept divinitate suprema. Cuvinte commune precum amoniacul ,cunoscut ca și substanță fertilizatoare, sau cefalopodele din grupa amoniților, numite astfel de naturalistul Pliniu cel Bătrân, își trag numele de la Amun Ra. În epoca romană amoniacului i se spunea sal ammoniacus sau sarea lui Amon. Chiar și anatomia a preluat etimologii legate de numele zeului de la Karnak. Cornul lui Amon se află în creierul uman situat în zona hipocampusului care este responsabil pentru memoria pe termen scurt,pentru păstrarea amintirilor și esențial pentru orientarea în spațiu. Alexandru Macedon a venit aici după ce l-a invins pe Darius al III-lea in bătălia de la Issus din Anatolia fiind declarat fiu al lui Amon Ra și ulterior divinizat. Somptuosul Karnak s-a dezvoltat începând din timpul Regatului Mijlociu și până în vremurile dinastiei ptolemeice. Nu mai puțin de treizeci de faraoni au contribuit la înnobilarea spațiului sacru și la extinderea templului astfel incât mărimea,complexitatea și diversitatea fac din acest loc ceva unic pe pământ. În cadrul complexului existau și temple mai mici,aflate în diferite incinte,dedicate altor divinități. Zeița mamă Mut,simbol al fertilității… … divinitatea judecatoare a sufletului după moarte-Muat… …Monthu-personaj stăpânitor al războiului și patron al Tebei ,cu trup uman și cap de șoim sau Harpre, se alăturau lui Amon Ra pentru a întregi bijuteriile coroanei sacre de la Karnak. În lumina filtrată printre coloanele sălii hipostile se înalță așezați pe o suprafață de 5000 m2,134 de stâlpi masivi rânduiți pe 16 rânduri și atingând 10,12 și chiar 21 metri înălțime. Construcția a fost începută de Horemheb,conducător militar al lui Tutankhamon ,ajuns faraon după moartea violentă a tânărului monarh. Faraonul Seti I, fiul al lui Ramses I,a finalizat lucrările iar conducătorii ulteriori ai dinastiei rameside au decorat ansamblul sacru pecetluind pentru posteritate că aici este Ipet-Isiut….cel mai ales și de seama între locurile Egiptului. În anul 356 d.Hs împaratul Constantius al II-lea decretează închiderea templelor păgâne din Imperiul Bizantin. Candela Karnakului avea să se stingă pentru mai bine de 1500 ani fiind reaprinsă ca urmare a interesului arheologilor și al călătorilor. A rămas însa incrustată în timp lumina Karnakului și descifrarea continuă a clipelor zeului Amun Ra ,purtând pe razele sale încă nedeslușite taine ale civilizației umane. Scarabeul din granit tintuit pe un corp monolit la un capăt al templului,simbol al nemuririi și al aducerii la viață,le șopteste în taină tuturor celor care inconjoară de nouă ori piatra pe care este așezat, că speranțele li se vor împlini,că poate vor reveni la Karnak ,că vor avea noroc și ca poate …undeva…cândva…se mai poate ca.. “..în templele măreîe colonade-n marmuri albe noaptea zeii se perindă,în veșmintele lor dalbe Sub nisipul din pustie cufundat e un popor Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce Sus în curtile din Memfis,unde-n săli lumină luce” ( Mihai Eminescu-Egipetul) https://www.youtube.com/watch?v=7cxIh1S6Of0

Egiptul soarelui Ra

În cea dintâi carte a lui Moise,cel rânduit să crească la curtea faraonului și mai apoi să plece din țara Egiptului pentru a moșteni un nou pământ la țărm de mare,este scris că în ziua a treia a Creației Dumnezeu a pus luminători pe cer. Soarele dătător de viață dobândea astfel contur ideatic. Un răsărit de soare în Egipt te duce însa cu gândul la măreția lui Ra. Zeul solar suprem a avut destinul de excepție conferit de existența în viața cotidiană a egiptenilor vreme de aproape 2500 ani. Lumina,căldura și rodirea se împleteau în cununa acestei zeități care călătorea pe barca sa necontenit de la răsărit la apus. Privind la soarele care vine la viață aducând viața se poate afirma în aceste locuri că... ex Aegypto lux…lumina vine din Egipt și de la egipteni. Hieratic,șoimul purtând discul solar pe creștet implinește profetic o rostire:…daca eu nu exist…atunci nimic nu e! Mai pământeni,cei care urmează căile vechilor caravane dinspre mare peste munți spre zonele fertile ale Nilului și mai apoi pe cale fără de pulbere plutind pe ape,se lasă doar vegheați de atotputernicia șoimului celor două orizonturi..căci astfel era numit astrul diurn.

Marea Rosie la Port Ghalib

S-au tocmit apele cu pământul spre a fi megieși în acest loc…la capăt de lume. Sarea,nisipul și piatra nu aduc însa rod. Doar mâna omului poate aduce în astfel de circumstanțe oaza în plin deșert. Este evident ca investițiile de la Port Ghalib Marsa Alam se ridică la sume cu 7 zero-uri. Dincolo de perspectiva analitică grădina edenica de aici conferă până și mirajului atributul de realitate. Căutătorilor de aur și de pietre prețioase le-a fost luat locul de exploratori ai lumii moderne care doresc proximitatea lucrurilor rare și de bună calitate și pe care doar un asemenea complex le pot oferi….mare și scufundări,recifurile coralifere și rechinii de la Elphinstone,rețeaua de peșteri subacvatice și delfinii la Shaab Samadai,țestoasele verzi în largul apelor la Abu Dahab și mai puțin cunoscutul mamifer marin dugong…iată doar cateva referințe ale acestui spațiu! Orizontul mărginit de dune și stânci uscate te invită parcă pentru a te aseza în șirul vreunei caravane spre a merge cale de 4-5 zile spre apus. Acestea sunt coordonatele materiale ale unui spațiu care și-a adjudecat pe bună dreptate faima și supranumele de Bahamas a Europei. Linia imaginară a tropicului se deplasează anual câte 15 metri spre Ecuator. Port Ghalib ramâne însa aici parcă spre a depune marturie ca după ce Creatorul a numit uscatul pamânt iar adunarea apelor a numit-o mare …a văzut ca e bine.

Un motto egiptean-Ex Aegypto lux

Prin natura sa intimă Egiptul este tărâmul astrului incandescent care dă viață tuturor celor ce se află pe pământ. Cei de odinioară rosteau aproape ritualic…ex Oriente lux !…lumina vine de la răsărit. Mutatis mutandis după milenii de istorie,revelația descoperirii și redescoperirii Egiptului îngăduie cuvintelor să se așeze ca intr-un proverb într-un altfel de adagiu….. ex Aegypto lux - lumina vine din Egipt.