Teatrul roman Alexandria

Alexandria a fost centrul elenismului vreme de aproape 5 secole. A fost o veritabilă capitală a lumii, far al Mediteranei la propriu şi la figurat. Răscruce a civilizaţiilor Alexandria era spaţiul în care se întâlneau culturi şi oameni. Epoca ptolemeică începută cu diadohii împământeniti aici de Alexandru Macedon şi terminată cu Cleopatra a constituit hiberbola unei experienţe a umanităţii care nu avea să mai fie egalată mii de ani. Teatrul roman din Alexandria este martor târziu al unei părţi a moştenirii ptolemeice. În parcul lui Pan se plimbau aproape în extaz îndrăgostiţii dând ocol Odeonului din care răsunau muzica şi poezia, în aerul diafan al grădinii plăcerilor. Există mărturii care atestă că în fata celor 800 de spectatori care încăpeau în amfiteatru se desfăşurau adeseori şi lupte ale gladiatorilor. Marmura albă a celor 13 trepte ale structurii semicirculare era importată din Europa, cea verde a coloanelor adusă din Asia Mică iar granitul cu răstălmăciri în roşu şi negru purtat pe ape tocmai de la Assuan. Mozaicuri cu motive geometrice decorau cele 2 extreme ale hemiciclului. În zilele noastre teatrul este cunoscut sub numele de Kom al Dikka – ce se tălmăceşte movila cu moloz. Un veritabil cartier din care au rămas doar ziduri de cărămidă se ridica în proximitatea ansamblului. Cu băi şi case, cu frontoane şi alei, cu magazine şi depozite pentru lucruri si chipuri aşezate spre nemurire în siajul civilizaţiei greco-romane. Auditoriul din sec. al II lea d.Hs avea iniţial diametrul de 42 m dar prin delimitare cu stâlpi şi coloane a fost redus la 37 metri. În epoca romană fiecare oraş avea un amfiteatru dedicat în egală măsură artelor, sportului sau luptelor, dar şi propovăduirii cultului imperial. Cele mai vehi ansambluri de acest fel se află în Campania, iar Pliniu cel Bătrân menţionează că primele amfiteatre au fost ridicare în anul 50 î.Hr. În epoca imperială amfiteatrul devenise o parte integrantă a spaţiului urban, iar în Nordul Africii sau în teritoriile colonizate era simbolul puterii romane şi atributul municipalităţii. Sub asediul criticii şi opoziţiei filosofilor, dar şi sub influenţa creştinismului, amfiteatrele dispar începând din secolul al III-lea d. Hr. Homo civicus care aspira la onorurile cetăţii avea să fie înlocuit cu noul cetăţean al erei creştine, integrat în spaţiul social ca homo interior, membru al comunităţii, preocupat de milostenie şi caritate. Istoria consemnează că ultimul amfiteatru a fost construit de Teodoric la Pavia în anul 523. http://www.youtube.com/watch?v=ALL3aURK72I