Toledo aventura medievală

Străzile din Toledo te conduc oricând și de oriunde spre un soi de aventura medievală și devin un companion ludic de la care înveți că buna dispoziție poate fi o constantă a vietii și nu doar o hiperbolă a efemerului. Poate că spiritul liber al aventurierilor hidalgo din ținuturile tainice ale Spaniei să fi fost un reazem spiritual cu puteri tămăduitoare pentru localnici,vizitatori și visători. Aventura inventivului și ingeniosului Don Quijote de la Mancha a făcut ca paradigma visătorului din romanul lui Miguel de Cervantes Saavedra să facă din roman una dintre cele mai influente cărți ale lumii,traducerile sale fiind depășite doar de Biblie. Poate că semantica noțiunii de hidalgo, cuvânt care vine de la hijo de algo și se traduce ca fiul cuiva care a fost cândva important,este întrucatva cheia întelegerii rosturilor lumii de aici, asemenea unui tezaur care se descoperă din tainița amintirilor al căror destin ar fi putut deveni doar uitare daca un memoria colectivă nu le-ar fi menit spre veșnică amintire. În chip paradoxal,săbiile de la Toledo sunt mai degrabă însemne ale păcii,armoniei și perfecțiunii artistice, decât unelte ale ororilor de pe câmpuri semănate cu victime ale războaielor. Se spune despre săbii și despre făuritorii acestora că, în cadrul repetatelor procese termice de călire a oțelului, durata timpul potrivit tratării termice era măsurată prin rostirea de litanii si rugăciuni. Nu se mai spune și dacă rugile erau multiconfesionale în cetatea a cărei faimă de oraș al celor trei culturi nu înseamna doar un model de conviețuire ci și o rețetă a împrumuturilor de tip civilizațional interetnic și interreligios. În vremuri când în cea mai mare parte a Europei,a Orientului Apropiat și a Nordului Africii creștinii,musulmanii și evreii se aflau pe de multe ori pe poziții antagonice ireconciliabile, toledanii aveau sa devină totum pro parte, o rasă și o religie aparte. O emulație pluralistă fără echivalent s-a nascut în Toledo astfel încat adjectivul toledan a ajuns sa fie folosit ca substantiv propriu onomastic sau ca referință față de experimente,teorii și demonstrații stiințifice. Fiecare colț de stradă și orice spațiu ambiental din Toledo poarta o marcă etnică. Paradigmele coexistenței au fost derivate în chipuri materiale prin modele de case,tipologii de organizare a vieții casnice,prin rețete culinare sau prin înțelegerea lucrurilor ca interfață între non sufletesc și sufletesc. Oricât de mărunt ar fi un lucru,acesta capătă în Toledo un rost, și pare a fi așezat în funcționalitatea unei mecanici bine gândite sau în ergonomia spațiului ,ca rezultat al unei filosofii de viață. Este posibil ca și un oarecare spirit concurențial să fi făcut ca fiecare așezământ,domestic sau social, să fie rafinat îndelung printr-un proces de perfecționare continuă care finalmente să poarte amprenta unei entități etnice și religioase.

Altarul cu zei din piatră și din aur - Muzeul de arheologie din Cairo

Păşind printre epoci, milenii şi secole sub protecţia altor păzitori cu chip de sfinx te apropii de esenţele valenţelor egiptene. Muzeul de arheologie sau muzeul antichităţilor egiptene este un spaţiu asumat cu mândrie naţională. Aici este adăpostită cea mai reprezentativă colecţie de antichităţi egiptene. Cele 120 000 de exponate sunt ordonate pe secţiuni în sălile somptuoase ale palatului construit în 1902 ,aflat în aproprierea pieţei TAHRIR. Organizat pe 2 etaje muzeul reuneşte cele mai importante repere pentru înţelegerea fascinantei lumi a Egiptului antic. În acest loc parcă şi-au dat întâlnire pentru o celebrare comună scrieri şi consemnări pe papirus, monede, artefacte, sculpturi, bijuterii, personaje zămislite din lemn, piatră sau lut şi mai ales reprezentări ale Panteonului egiptean. Priveşte şi învaţă...!!!...acesta pare a fi îndemnul sentenţios asemenea unei porunci venite din alte vremuri care se poate auzi dincolo de ecourile ambientale ale muzeului. Aura lucrurilor îndeamnă la o atingere a obiectelor cu privirea şi gestul. Percepţia materiei fizice din care sunt făcute se intersectează cu sentimentul atemporalităţii. Barca solară te ţine în loc preţ de o clipă fără măsura secundelor, pentru a aminti de trecerea pe tărâmul sufletelor cântărite cu pana zeiţei Maat. Adevărul şi dreptarea omului sunt puse în balanţă în Cartea Egipteană a Morţilor iar ipostazele statice ale celor ce veghează lumea de dincolo par a prinde viaţă. Hieroglifele îşi caută locul pentru a rămâne întipărite asemenea unor peceţi puse pe inima timpului. Sarcofagele atrag gândul chemând privirea înăuntrul lor spre a vedea ceea ce va fi căutat odată ca făptură, cel aşezat pentru viaţa de apoi în miezul pietrei sau al lemnului de om cioplite. Aşezaţi într-o cuminţenie aproape rituală precum scribii de altădată, tinerii lumii de azi readuc la viaţă forme şi simboluri, căutând perfecţiuni arhetipale ale unui rafinament stilistic dus de egiptenii de altă dată pe cele mai înalte culmi ale exprimării stilistice. Imaginea vie a zeului Aton adică a soarelui ;astfel se tălmăceşte numele faraonului Tutankhamon. Acum 3336 ani tânărul faraon din cea de-a 18 a dinastie pleca spre veşnicie în sinuoasa vale a regilor aşezaţi la hotarul dintre Egiptul de Sus şi cel de Jos. Ceea ce vedem expus în muzeul de arheologie din Cairo a fost tăinuit în uitarea stâncilor deşertului vreme de 3200 ani. În 1922 Howard Carter îşi aşeza pentru totdeauna numele în istorie descoperind monumentul şi tezaurul funerar al tânărului faraon care domnise la Memfis. Tutankhamon a urcat pe tron la vârsta de 9 ani şi a condus imperiul doar până la 19 ani când a murit prematur din cauze violente. Marea realizare a tânărului faraon a fost reinstaurarea în viaţa culturală şi civilă a zeităţilor tradiţionale ale Egiptului. Poate că ar fi rămas un faraon anonim ale cărui fapte ar fi apucat să fie imortalizate doar pe zidurile templelor dacă mormântul ar fi fost descoperit şi jefuit. Însă destinul a făcut ca Tutankhamon să intre în nemurire. Masca, sarcofagul, podoabele aşezate alături de trupul mumificat, obiecte din metale şi pietre preţioase, zeii însoţitori şi paznici pe drumul spre celălalt tărâm, toate laolaltă şi fiecare în parte fac din acest loc tezaurul tezaurelor Egiptului. Masca mortuară cântăreşte 11 kg, iar sarcofagul 110 kg şi ambele sunt făurite din aur masiv şi pietre preţioase. Cobra aşezată pe coroană parcă priveşte alături de faraon pe vizitator pecetluind, alături de vultur, simbolul unităţii celor două regate ale Egiptului. Divinitatea sau divinizarea regelui este în faţa acestor obiecte aproape tangibilă, iar din scrierile vechi egiptene răsună ca un ecou cântecul harpistului care ne reaminteşte că: „Nimeni nu se întoare de acolo Ca să povestească cum o duc ei Ca să ne spună de ce au nevoie ei Ca să liniştească inimile noastre” Carele, paturile, jilţurile, cuferele cu veşminte, jocurile şi instrumentele muzicale precum şi obiectele de uz casnic nasc în fiecare privitor dorinţa de a reveni şi a revedea această celebrare voluptoasă a mariajului dintre materie şi artă: tezaurului funerar al faraonului TutanKhamon.

Toledo - razboi si pace

Poarta Soarelui,Poarta Bisagra,Poarta Cambron sunt intrări care conduc spre inima orașului. Stema regiunii este figurată printr-o cetate fortificată ,ceea ce conduce ab initio la asocierea cu războiul sau cu apărarea. Vreme de trei secole regiunea Castilia-La Mancha a fost teatrul confruntărilor armate între musulmani și cruciați sau oștiri ale principilor creștini din Europa. Toledo este ocrotit din trei părți de fluviul Tajo care aproape că ocolește cetatea, oferind protecție naturală pe echivalentul a 150 grade din circumferința fortificațiilor. Numeroase reforme urbanistice puse în operă în veacurile trecute au facut din Toledo în egală măsură o garnizoană militară cât și un spațiu domestic. Chiar dacă orașul a fost cucerit în numeroase randuri de diferite armate ca urmare a unor crude confruntări, după fiecare împământenire a noilor veniți, aici ,începea câte o noua epocă pe care o putem numi "pax toletana". Într-o manieră surprinzătoare, fiecare stapânitor aducea cu sine germenii unei epoci de nouă prosperitate iar moștenirile erau valorizate în cele mai surpinzătoare chipuri. Toledo nu este un oraș care să fi agonizat vreodată. Toledo a fost de multe ori cucerit dar niciodată învins. Latinul Toletum și arabizatul Tulaytulah a crescut dintotdeauna sub zodia izbânzii care i-a scăldat ăn tainice lumini clădirile,străzile și oamenii ,edificând o lume ca o răspântie care a devenit în cele din urmă fascinantul Toledo. Amintirea generalului musulman Tariq ibn Ziyad care a marcat sfarșitul epocii vizigote este ca o pecete. Regatul vizigot avea capitala la Toledo înca din a doua jumatate a secolului al IV-lea iar regii acestui neam care se stabilise mai întâi în estul Europei, pe teritoriul României de azi și pe țărmurile Pontului Euxin, erau adepți ai creștinismului arian. Se termina atunci era regatului Hispania și începea califatul cunoscut în terminologia arabă sub numele de al-Andalus,Spania musulmană sau Iberia islamică. În vremurile califatului omeiad,marele imperiu musulman arab se întindea din Spania prin Nordul Africii și Levant până în Caucaz. În Toledo se respiră aerul unei capitale răsfățate,un loc ales sub soare pentru a fi permanent în lumină prin deciziile comandanților militari. Noblețea respiră prin zidurile și pavajele străzilor,rostind poezii neștiute despre vitejii petrecute aici sau despre meniri ale războaielor ca acte civilizatoare. O epocă de aur s-a zămislit în acest loc și ,chiar dacă restristile de mai târziu, și mai ales tendința de purificare etnică și religioasă a evului mediu, au determinat apariția unui fond de intoleranță, Toledo rămâne reprezentativ prin reperele sale luminoase Nota de originalitate a spațiului toledan este conferită de echilibrata conviețuire între creștini,musulmani și evrei, după cucerirea omeiada și pâna la reconquista spaniolă.

Marea Moarta...pâinea din apă și sare

Pe un tărâm în care sarea, atât în formă fizică dar și în dimensiunea simbolică are semnificații aparte și este omniprezentă, Marea Moartă devine spațiul de referință înțeles la modul superlativ. Aflată la 423 metri sub nivelul oceanelor planetare, Marea Moarăa este unică în lume si, pe cale de consecință, o atracție fără de asemanăre. Istoricul și geograful grec Pausanias este cel care a dat numele acestui loc de mare moartă. Amenajările din ultimii douăzeci de ani au făcut ca locurile oarecând austere și neprimitoare să devină reper pentru ceea ce înseamna ospitalitate,odihnă și sănătate. Marea Moartă este cunoscuta și sub numele de Marea Sărată din cauza hipersalinității acesteia care ajunge la 32% și face ca apa să devină asemenea unui ulei. Lectura unui ziar în timp ce înoți pe spate fără a face nici un efort, este o amintire memorabilă și o ipostaza paradigmatica pentru definirea unui original sentiment de dolce far niente experimentat la Marea Moartă. Aproape 1 300 000 turiști vin anual pentru a petrece un sejur sau pur și simplu în trecere srpe alte orizonturi. In jurul Mării Moarte s-au dezvoltat mai multe tipuri de industrii, toate bazate pe resursa materiala de excepție care este sarea. Putem spune că Marea Moartă este cel mai mare spa din lume și că 26 dintre sărurile și mineralele care alcatuiesc compozitia chimica a apei nu mai pot fi întâlnite în nici o mare și în nici un zăcămant de sare din lume. Locul este o confirmare aproape materiala a paradoxalului enunț ca sarea pământului înseamna rodnicie,prosperitate și spor în fapta temeinic așezată pentru prezent si viitor. Aici sarea produce la propriu plus valoare. O sumă variata de produse pe bază de săruri de la Marea Moartă și mai ales cosmeticele, sunt renumite în toata lumea. Cele mai diferite afecțiuni sunt tratate aici. Hair care,face care si body care au devenit sintagme de recunoaștere internațională sinonime cu sănătatea. Apa,nămolul mineral,masajul și relaxarea ,fac parte din pachetul aflat la îndemâna tuturor acelora care își îndreaptă pașii spre țărmurile și apele din locul în care până și soarele pare că răsare sau apune altfel. Și dacă, așezat în alintarea adierilor sărate, deschizi în taină Cartea Sfântă, poți citi îndemnul dat de Dumnezeu evreilor ,care poruncește sa nu lase să lipsească niciodata de pe darurile lor sarea ,care este semnul legământului Dumnezeului strămoșilor , iar la toate darurile de mâncare, să fie adusa sare, care este un semn al păcii. Realitatea de aici arată că sarea pământului ,în accepție metaforică, devine un zălog al prosperității petrecută în buna rânduiala a vieții.

Muntele măslinilor....memento

Muntele măslinilor este în pace acum ,dar au fost vremuri în care, din aceste locuri ,se zămisleau planurile strategice de cucerie a Ierusalimului ,și aceasta înca din zilele in care aici a campat Legiunea a X-a romana pentru asediul cetății din anul 70 și pâna în timpurile moderne. Necropolă iudaica din vremurile începuturilor israelite, grădina imensă cu pâlcuri de măslini a fost folosita timp de 3000 ani pentru înmormântări. Se înșiră pe colinele din straja Orașului Sfânt nu mai puțin de 150 000 morminte, fiind rânduite în apropiere și locurile de veci ale unor profeți biblici. Aici omul se află într-un spatiu în care memento mori este mai actual și mai tangibil decât în multe alte locuri ale Ierusalimului. În perioada celui de-al doilea Templu, la începutul fiecarei luni, aveau loc ceremonii. Tot aici ,toamna se desfășura sărbătoarea corturilor ,un fel de celebrare în cinstea recoltelor. Muntele măslinilor era considerat și loc tradițional pentru lamentarea legată de pierderea templului iar în istoria recenta ,dupa războiul din 1948, evreilor israelieni li s-a interzis accesul în zonă vreme de mai bine de un an. Nu mai puțin de 38 000 de morminte au fost distruse în acest răstimp ,fiind acoperite cu străzi și edificii. Doar dupa ce arealul a fost ocupat de evrei, în 1967 ,dupa războiul de 6 zile, s-a instaurat liniștea unei necesare restaurări.

TGV Paris-Lyon

O gară,o cafea,un fel de pauză activă în ăsteptarea unui tren,o împlinire a curiozității de a călători cu TGV,trenul de mare viteză care deja își desfasoara liniile ferate pe cuprinsul Franței precum o pânza de păianjen. Direcția și destinația sunt precise,zona central estica a Franței,mai precis Lyon. Mă asteptă bucuria revederii dupa un oarecare timp a unor locuri remarcabile. Mai ajunsesem oarecând însa frigul de început de martie atenuase din satisfacția parcurgerii în amanunt a marii urbe a regiunii Rhone Alpes. Liniștea din tren este aproape solemnă,ca într-o sală de teatru după gong. Picăturile de ploaie se strecoară prin fata genelor deformand precum efemere lentile, în atigerea de ferestrele vagonului, lumea din afară. Confortul te indeamnă la siesta,acea hora sesta hispanică,chiar dacă e doar dimineață. Timpul trece repede. Cei 500 km între Paris și Lyon sunt străbătuți în mai putin de trei ore și simți că te apropii de destinație cu vreo 30 km înainte,când garnitura începe sa incetineasca. Saboții frânelor se îndeasă delicat în roți și astepți crispat un scârțîit care ar avea ceva comun cu glasul roților de tren de pe la noi de acasă. Nu acelea din melodia celebră. Dar nu e să fie! Nici nu scârțîie,nici nu hodorogește,nici nu zdrăngăne și totuși se mișcă. Sau mai bine zis se oprește. E pur si muove a devenit pentru răstimpul caălătoriei definiția simbiozei între mașina și om care păreau a fi una. În fine,călătoria se termină precum orice drum ,cu început și sfârșit. Încă un X și un Y între două puncte care ne țintuiesc necontenit viața cea de toate zilele.

Masada - un crâmpei de curaj

Masada este un popas necesar în care poți intelege un loc în care istoria s-a scris dramatic și cu un simbolim hiperbolizat al jerfei asumate ca destin pentru o supraviețuire simbolică ,dupa moarte,acolo sus, în sanul lui Avraam. Masada este precum o efigie cu suprafața delimitată de un contur romboidal având laturi între 550 metri și 275 metri. Aici este locul în care în primavara anului 73 al erei creștine ,au murit 960 evrei alegând cerul în locul supunerii față de romani. Renumită pana astăzi Masada este în prezent locul în care tinerii recruți ai armatei statului Israel depun jurământul de credință, rostind la sfâriștul fiecărei ceremonii în mod solem:Masada nu va mai cădea niciodată! Numele locului este de origine romană, provenind de la termenul ebraic "metada", care înseamnă "fortăreață". Fortificatia evreilor ocupa o poziție strategică, fiind izolată pe una dintre culmile abrupte ale munților ce coboară brusc în apele vestice ale Mării Moarte. Dupa încheierea primului mare război dintre romani și evrei, un grup de iudei zeloți ,cunoscuți sub numele de sicari ,s-au închis în fortăreața numită Masada. Cucerirea Ierusalimului din anul 70 și distrugerea templului evreilor, a fost momentul zero al începerii risipirii israeliților prin lume ,iar cercetările arheologice au evidențiat aici existenta unei sinagogi orientată cu fața spre Ierusalim,una dintre primele sinagogi din istoria evreilor. Sicarii refugiați in fortăreața de la Masada erau conduși de Elazar ben Yair. În anul 70, acestora li s-au adăugat alte familii de sicari, refugiate din Ierusalim cu puțin înainte de dărâmarea Templului și distrugerea orașului. Potrivit datelor păstrate, se crede că în fortăreață s-au refugiat aproximativ 970 de iudei sicari. Asediul roman asupra cetății a fost unul de mare amploare, ducând în cele din urmă la sinuciderea în masă a tuturor celor aflați pe pintenul de stâncă. Rezistența evreilor baricadați la Masada este, până astăzi, unul dintre cele mai puternice simboluri ale rezistentei naționale pentru păstrarea libertății și a drepturilor religioase iudaice. Stânca aridă pe care se află zidită fortăreața se înalță la altitudinea de 470 metri deasupra apelor Mării Moarte și la doar cu 59 metri mai sus față de nivelul oceanelor lumii. Masada a fost zidită pe tot platoul muntelui,coborând și către partea abruptă dinspre Marea Moartă. Întreg platoul era inconjurat de un zid de piatră, gros de aproape patru metri și lung de aproximativ un kilometru și jumătate,vegheat de turnuri de observare și apărare. Incinta fortăreței se asemana cu un mic orășel. În cetate se urcă pe trei cărări foarte înguste și abrupte, la capătul acestora aflându-se odinioară puternice porți fortificate. În anul 72, guvernatorul roman din Iudea, Lucius Flavius Silva,aflat în fruntea Legiunii romane a X-a Fretensis, a ajuns la poalele muntelui Masada. Numărul total al soldaților romani care au fost deplasați la Masada s-ar fi ridicat la aproape 9.000. Asediul roman a fost unul incredibil. Iosif Flavius nu oferă marturii despre nici un contra-atac al sicarilor. Crezând probabil în imposibilitatea romanilor de a pătrunde în interiorul fortăreței, evreii nu au atacat sub nici o formă. Astfel, în ziua de 16 aprilie a anului 73, romanii au ajuns la zidurile de la Masada. La patrunderea în interior, romanii au găsit toate cladirile incendiate, cu excepția depozitelor de alimente, iar pe locuitori morți. Pentru a nu cădea în mainile soldaților romani, care i-ar fi luat într-o robie umilitoare, evreii baricadați in fortăreață, au preferat să se sinucidă în masă. Deoarece sinuciderea era interzisă de religia mozaică, se spune că evreii au tras la sorți câțiva bărbați ,care să-i omoare pe toti ceilalți, în cele din urma rămânând unul singur, care s-a sinucis. Două femei și cinci copii s-au ascuns într-o cisternă de apă, pentru a nu fi omorâți. Aceștia sunt cei ce au povestit istoria lacrimilor de la Masada. Neincendierea depozitelor de alimente însemna acceptarea mortii din bărbăție, iar nu din lipsa condițiilor de supraviețuire. Iosif Flaviu marturisește că romanii au gasit în Masada armanent suficient pentru înarmarea a mai bine de zece mii de soldați. Fortăreața de la Masada, mai precis ceea ce a mai rămas din aceasta, a fost redescoperită în perioada anilor 1838-1842 de un grup de arheologi, iar taberele romanilor au fost scoase la lumină în anul 1932. Săpături de amploare au fost întreprinse între anii 1963-1965 iar reconstrucția cetății a început în anul 1966, Masada fiind astazi un loc de mare atracție turistică. În anul 1973, aici au avut loc o parte din filmările pentru controversatul film "Iisus Hristos Superstar". În anul 2001, fortăreața de la Masada a fost trecută în lista Patrimoniului Mondial Cultural și Natural al UNESCO. Poate că unul dintre cele mai semnificative simboluri de la Masada este o sămânță vie găsită în timpul săpăturilor arheologice. Pusă în sol fertil și grijită cu apă și caldură, sămânța a germinat după 2000 ani de așteptare a zilei odrăslirii sale. Se întampla în 1960 și astfel ,avea loc pe pământ, premiera aducerii la viață a celui mai bătrân grăunte din lume Masada este o pecete care metaforic exprimă simultan viață și moarte dar mai ales dăinuire precum pe pământ la fel și in ceruri. Singura diferență este că cele de pe pământ pot fi văzute și povestite doar de muritori. Sus,în veșnicie,vorbele sunt cântări,pustiul devine edenic,suferința este legănare iar fapta a toate bună se topește în zalog pentru neschimbarea celor rânduite ăntru veșnicie.

Toledo ....rezemând o poartă

Spania fără Toledo ar fi precum o coroană cu bijuteria centrală lipsă. Atunci când te apropii de Toledo primele lucruri care iți vin în minte sunt săbiile. Mai apoi te gandești la cetatea creuzet a trei mari culturi și tradiții care au configurat un liant de excepție pentru ceea ce am putea numi armonia lumii, și ,de ce nu, a lumilor. Vin în minte mari figuri ale istoriei care și-au însăilat destinele cu această cetate vreme de milenii și care au dorit stăpanirea locurilor și a oamenilor. Se adună mai apoi în întâmpinarea gândurilor ospitalitatea spaniolă și ,împreuna cu aceasta, sonoritățile limbilor care s-au amestecat pe aceste meleaguri, începând cu mozaraba iar mai apoi, ca un fuior, catalana,aragoneza și castiliana ,dialecte care împreuna au compus un bagaj semantic de excepție pentru centrul și nord estul Spaniei din zilele noastre. Vremurile marilor epopei par a nu se fi stins încă și ecourile veacurilor de aur răsuna a poveste în aerul limpede toledan. Toledo nu este un oraș mare și cu greu poate fi asociat termenului de aglomerație urbană. Cei 80 000 de locuitori sunt răsfirați pe nu mai putin de 230 km patrati cât însumeaza aria citadina a urbei din cetate și extra muros. Intretăierea pașilor turistului novice în tainele cetații cu cei ai localnicilor conduce preliminar la prezumpția ca băștinașii ar cunoaște toate ungherele și istoriile acestui pinten de stâncă străjuit de ziduri și de apele fluviului Tajo care se atinge în fugă de Toledo în îndreptarea sa catre Portugalia și mai apoi spre Atlantic. Dar nu..!...nici locuitorii nu știu cu mult mai multe decât informația generică legată de un spațiu în care, timp de secole, până și erudiții care au încercat să îi afle enigmele ,au reușit parțial. Asemenea tuturor enclavelor predestinate, Toledo poate că păstrează cu grijă un ultim secret, nescris în nici o carte,taină care se descoperă doar prin experiență individuală. Bucuria deslușirii este aici departe de a fi vreo frunzăreală a istoriei. Toledo nu este un capitol a vreunui loc din Spania ci însăși istoria Peninsulei Iberice. Porțile de intrare în oraș se deschid deopotrivă spre străzi înguste sau către piețe largi. Monumentalismul poate fi în egală masură discret și aproape neobservat sau epatant. Stilurile diferite și aparent situate în opoziție artistică și arhitectonică au făcut dintotdeauna casă bună cu spiritul novator al locuitorilor care au pus de când se știu nou peste nou ,pentru a deveni făuritori de civilizație perena. Toledo are o aură invincibila însa în egală masură poate fi perceput și ca o urbe fragilă. Frumusețea și unicitatea confera orașului aparența unui cristal delicat față de care ai datoria de a-l șterge și lustrui zilnic, nu atât pentru a nu își pierde din strălucire ci mai ales pentru a căpăta o substanță spirituală, asemenea vinului vechi.

Sodoma fără Gomora

Israel este o țară atât de cunoscuta și totuși,în chip paradoxal,tot pe atât de mult necunoscută. Tărâm al fagaduinței pe care îl stăbați întâlnind promisiuni nebănuite dar plămădite din vise , visate sau nevisate , locuri ce aidoma mirajului pot rămâne nevăzute și necunoscute dacă nu te oprești în momentul potrivit și la locul potrivit să le distingi în cromatica unei liniști aproape celeste ,cum numai în tara de dincolo de închipuire o poți întâlni. Silabisești SO_DO_MA și chipurile îngerilor ce vor fi vizitat casa dreptului Lot pentru a-l salva împreuna cu familia sa, apar icoana în peregrinarea cu iz de aventură care te așteaptă la fiecare răscruce ,nesemnata de oameni dar crestată în cer. Mașina de teren te poarta prin labirintul de văi și canioane,pe șerpuitoare drumuri de cenușă albă amestecată cu sare și spre culmi de pe care simți aerul fiebinte răsfirat din sărutul Mării Moarte cu stânca. Sodoma percepută generic drept destinație turistică nu este departe de drumul care leagă sudul extrem al Isarelului de Ierusalim și de așezările din nord. Doar că, din autocar sau fără de companie care agreează o asemenea escapadă nu ai cum să pornești de unul singur în pustietatea înșelatoare care te poate chema în neștiute colțuri din care doar vreun GPS performant să te îndrepte la un liman. Jeep-ul se strecoară printre stânci,se afundă ici colo în nisipul fin precum pudra,ocolește obstacole nevăzute și cunoscute doar de șoferul îndemantec care o fi știind el de ce face lucrul acesta,te poartă într-un permanent sus-jos și dreapta-stânga precum un soi de mașinărie dintr-un parc de distracții astfel încât până și șezând este greu sa îți menții echilibrul dacă nu ai un punct de sprijin solid. Oprirea se face pentru a gusta la propriu pereții de sare , risipită ici colo drob cât casa de mare. În stancă de sare se va fi prefăcut soția lui Lot în momentul fugii către cetatea Toarului iar istoria spune că cea pomenita de tradiție cu numele Ado sau Edith dar nenumită în Biblie, a rămas împietrită din cauză că s-a intors spre a privi mistuirea Sodomei cu foc și pucioasă. Sodoma este o atracție turistică pentru mulți care ajung la Marea Moarta, fie pentru a petrece un sejur, fie aflați pe cale spre sudul Israelului. Odată intrat în pustiul Sodomei gândul te duce la năpasta revarsată asupra cetății. Vezi ici colo câte un fir de verdeață sau un pomișor răsărit din te miri ce sămânța și udat doar de aerul care noaptea mai aduce o boare umedă ridicată de peste sărăturile atinse de neclintirea Mării Moarte. Deși nu vedem niciunde vreun măr de Sodoma,fruct menționat în statorniciile iudaice, ne îngăduim preț de o poveste să ne gândim la aceasta poamă toxică,asemănatoare cu un hibrid între piersică și portocală,viu colorată și atrăgătoare. Istoricul iudeu Flavius Iosef povestește ca cei care culeg acest fruct se trezesc cum se preface pe loc în cenușă iar ,în poemul Paradisul pierdul, semnat de John Milton, se deapănă versuri plastice care descriu cum, după ce Adam și Eva au fost ispitiți de Diavol să guste din pomul cunostinței binelui și răului ,cohortele satanei s-au îndestulat din amăreala mărului de Sodoma. Localizarea Sodomei este relativa și numeroși istorici caută ruinele cetății și în ziua de azi. Diferite curente de cercetare revendică un spațiu sau altul pentru a stabili certitudinea existenței unei cetăți despre care nu se stie nici în prezent cum și-a gasit sfârșitul. Geograful antic Stabo menționa că Sodoma s-ar afla în apropierea Masadei și pana la proba contrarie, cetatea emblemă a păcatelor unor lumi uitate ,rămâne de găsit doar în locul spre care te îndreaptă timid dar solemn un indicator pe care scrie nedespărțit în silabe SODOMA. Iar din răspântie devine mai mare tentația cunoașterii în chip extrem a unui asemenea loc decât orice altă ispitire venită din tainele deșertului sau de aiurea.

Aurul regelui Solomon - Timna

În lumea în care pănă acum 60 ani nu existau nici măcar drumuri ci doar tainice trasee ale caravanelor se află la o distanță de câțiva kilometri de Eilat un veritabil tezaur al lumilor de odinioară. Valea Timna a fost vreme de șapte milenii spațiul râvnit de seminții și popoare pentru zăcămintele imense de cupru. Regatele timpurii ale egiptenilor exploatau aici minereu iar prin cel de-al XIV-lea veac înaintea erei creștine a fost stabilită o rută comercială a cuprului tot atât de importantă precum drumurile mirodeniilor sau cele ale sării. Cuprul se află în aceeași clasă chimică în care se găsesc aurul și argintul ,fiind dintotdeauna prețuit de civilizații. Cele mai vechi mine de cupru pot fi găsite în Orientul Mijlociu și datează din mileniul al IX-lea i.d.Hs. Fără cupru nu ar fi existat niciodată epoca bronzului și poate că lumea ar fi arătat cu totul altfel. Nabateenii și israeliții au exploatat îndelung cupru în Valea Timna,pana târziu, în epoca romană. Unii cercetători afirma că în aceasta zonă a Pământului Fagaduinței se aflau minele regelui Solomon, care constituiau averea cu adevărat importantă a evreilor din antichitate. Însemnătatea Văii Timna a fost pusă în evidență în lumina istoriografiei moderne mai ales după săpăturile arheologice și cercetarile începute în 1959. Nu mai puțin de 10 000 de galerii,furnale și unelte,altare,sanctuare și temple ,sunt mărturii care conturează valențele unei îndelungate epoci istorice. Diferite ateliere recompun și în prezent activitățile miniere și dezvoltă aptitudinile practice și estetice ale vizitatorilor. Aici tehnologia se intâlnește cu Biblia și cultura cu istoria, pentru a pune temeliile unor legende vii pentru generațiile viitoare. Formațiuni stâncoase pitorești,văi cu labirintice ascunzișuri,figurine simbolice săpate de îmbrățișarea vânturilor pustiei,o simfonie a culorilor și formelor care arată la fiecare pas o nouă lume..aceasta este o definiție mai mult decât plastică a Văii Timna. Incepând din anul 2004 Timna a fost declarată rezervație naturală iar spațiul a fost promovat intens ca destinație pentru activități turistice de familie sau turism extrem. Peste 250 000 vizitatori aleg anual acest loc pentru un crâmpei de vacanță. Timna a intrat într-o noua era odată cu inființarea Eilatului și pare a deveni pe zi ce trece cel mai important parc național din Israel,loc de referință al deșertului Negev.

Perouges - Orașul muschetarilor din vatra Alpilor francezi

Nu departe de Lyon poți umbla pe cărări bătute de cavaleri medievali. Perouges este ambientul în care au fost filmate toate marile capodopere cu muschetari. Orășelul este o poezie în piatră și lumină. Începând din 1921 Perouges a fost locul preferat al regizorilor și al actorilor pentru filmele de capă si spadă. Vreme de optzeci de ani aici a fost scena realistă a zece mari producții cinematografice de referință în istoria celei de-a VII-a arte. Biserica fortificată Sf Maria Magdalena se află în apropierea porții de sus a cetății. Începand din 1996 asezământul de cult a devenit gazdă a festivalului de muzică Primaverile de la Perouges. Anual ,de la sfârșitul lunii aprilie și până la jumatatea lui iunie se adună aici interpreși și muzicieni. Fortificația medievala de la Perouges este considerată unul dintre cele mai frumoase ansambluri rurale din Franța și o atracție turistică de excepție a departamentului Rhone Alpes. Este un oraș de odinioară al țesătorilor împărțit pe incinte care devin un soi de mici cvartale reunind case,curți interioare,pasaje de trecere delimitate de străzi,culoare acoperite și piețe. Arhitectura este tipică evului mediu datând din secolele al XV-lea si al XVI-lea,cu case din piatră și străzi acoperite cu lespezi de râu cărora în franceza li se spune galets. În pronunție, galets-pietre si galettes-scovergi... suna în partea locului cam cum ai rosti la noi că faci copii(prunci) sau faci copii(documente). Prin secolul al XII-lea orașul era menționat ca PEROTGIAS , toponim pastrat înca de pe vremea venirii romanilor în zona. Sunt mai multe ipoteze ale etimologiei denumirii orășelului - pierre rouge....ar fi ca și cum ai spune piatră roșie...fie pentru că așa este culoarea gresiei.... fie roșie de la sângele sacrificiilor. Prin extensie Perouges poate fi loc de sacrificiu Mai exista și ipoteza unei identități de nume cu Perusia care era numele etrusc al Perugiei italiene din zilele noastre. Sf Gheorghe este patronul spiritual iar în 23 aprilie se organizează procesiuni. O legendă locală spune că Sf Gheorghe s-a retras în biserica fortăreață după ce a ucis balaurul. Reprezentări ale sfântului martir pot fi văzute în biserică și pe case, în timp ce pe blazonul orașului este zugrăvit dragonul sau balaurul ucis. Dragonul este simbolul recunoașterii curajului localnicilor din vremurile cruciadelor. Doar ca este un dragon vesel. Ca mai toate de pe aici. Oricum Sf Gheorghe nu a ucis nici un balaur. Reprezentarea mitologică luptând cu sulița împotriva dragonului apare prin evul mediu. La începutul verii se organizează o sărbătoare medievală,festival care oferă tuturor posibilitatea sa devină întruchiparea de o zi din cotidianul cu domnițe și cavaleri. Perouge înseamnă și o lume ecologica. O brutărie de țară în care se face pâine la foc de lemne,făină din grâne fără modificări genetice,vin de Bugey clasificat appellation d’origine controlee,o mezelărie artizanală și bineînțeles delicioși cârnați preparați după rețete vechi. Se pot cumpăra obiecte manufacturate, replici ale armelor vechi și veșminte medievale. Aici realitățile nu se rezumă la sforăitoare sloganuri despre agroturism. Localnicii pur și simplu au avut determinare. Și nu sunt mulți ,doar vreo 1200 locuitori Au inventat chiar și activități care implică pe turiști în mici aventuri medievale sau în manufacturarea unor obiecte artizanale. Hanul aparține unei familii vechi din localitate și a fost decorul unui film. Fiecare casa e botezată și are o denumire. Perouges este incontestabil o rețeta a succesului Statornicie...e o definiție potrivită a burgului rostită într-un cuvănt.

Tel Aviv - Cartierul Alb

Israelul modern trebuie parcurs la pas daca se dorește perceperea accentelor unice ale acestui spațiu. Răsfățul unor după amiezi liniștite sau al dimineților luminoase, este conturat diferit în funcție de un loc sau altul. Călătorul care pornește în miez de ziuă în descoperirea marelui oraș are cate ceva de câștigat la fiecare sută de metri, indiferent de direcția pe care o alege. Ca într-un scranciob magic, omul și privirea sunt purtate către o sumă de orizonturi,mai apropiate sau mai depărtate,cu volume și amprente diferite. Cartierul Alb din Tel Aviv este o exemplificare mai mult decât sugestivă în ceea ce privește ideea de schimbare continuă a orizontului subiectiv și obiectiv. I se mai spune și Orasul Alb. Nu mai puțin de 4000 de clădiri au fost construite aici după anul 1930. Arhitecții inițiatori ai acestui proiect au fost evrei refugiați din Germania din cauza prigoanei naziste. Poate că idealul acestora era ca oamenii să trăiasca în armonie și de aceea au încercat să imite stiluri arhitectonice din majoritatea orașelor importante ale lumii. Curentul arhitectonic cunoscut sub numele de bauhaus a prins rădăcini în Israel și a devenit model de referință. Conceptul era de oras grădină iar provocarea a fost cu atât mai mare cu cât inițial locul ales pentru dezvoltarea acestui cartier a fost de fapt arealul cu dune din apropiere de Jaffa Meir Dizengoff,cel dintâi primar al Tel Aviv-ului,cel în casa căruia a fost citita declarația de independență din 1948, a invitat pe urbanistul englez Patrick Geddes care lucrase la proiectul de sistematizare din New Delhi, sa facă parte din echipa de coordonare a nașterii unui nou oraș. Clădirile sunt adaptate climatului,străzile sunt aerisite,privirea respira și se odihnește odată cu amprenta delicată a fiecărui colț de stradă. Cartierul Alb insuflă acel ceva imaculat și indicibil, care se plămădeste continuu fără a stânjeni pe cineva. Iar faptul că din 2003 se află pe lista monumentelor protejate UNESCO este o certificare că locurile unice merită tratament și evaluare unice. Orașul Alb a fost considerat la jubileul de 75 ani al Tel Aviv-ului portretul unei noi ere.

Lyon...cât pentru o ilustrată

Lyonul este vechi și nou în acelasi timp. Perspectivele vizuale compun o plastică de excepție atunci cand te înalți deasupra clădirilor mai aproape de cer, la propriu și la figurat. Lyon este orașul cosmopolit numit de Albert Thibaudet capitala provinciei după cum Parisul este capitala Frantei. Numită și piața Ludovic cel Mare, Bellecour este a treia piață ca mărime din Franta. Este cel mai amplu spațiu pietonal din Europa Micul Prinț împreuna cu părintele său spiritual, Antoine de Saint Exupery, stau strajă la un colț. Antoine Marie Jean-Baptiste Roger de Saint-Exupéry căci acesta este numele complet al poetului scriitor și aviator francez care a trăit în crucea secolului al XX-lea s-a născut la Lyon. Ludovic al XIV-lea,Regele Soare,te așteaptă în postura ecvestra în alt colț al pieței ,întarind memoria unei epoci de glorie. Dintotdeuna se contrazic francezii din Sud într-o seculară bătălie a orgoliilor, cu frumusețea și grandoarea aglomerațiilor citadine din partea locului. Nu se poate Lyon fără leu. Leul este întâlnit și pe drapelul Lyonului fiind reprezentat în stema orasului Piata Terreaux din Lyon se află în mijlocul peninsulei formate la confluența Ronului cu Saone. Presque’Ile ,adică în traducere literală peninsula, este leagănul Lyonului asa cum L’Ile de la Cite din Paris este berceaux de la France,tot leagăn ,dar al Franței. Un spațiu exclusivist cu aer de burghezie prospera. Primăria,muzeul de arte frumoase,galerii comerciale,toate s-au adunat rând pe rând în moștenirea lăsată de prin 1200 de negustorii lyonezi Terreaux înseamnă noroi dar și terasament format din pamânt adus de ape ca aluviuni. Epopeea fântânii lui Bartoldy este demna de o pildă cu surâs în colțul gurii. Monumentul a fost inițial construit pentru Bordeaux însă edilii orașului au refuzat sa îl primească din cauza prețului ridicat. Supranumită și Carul libertății ,fântâna a facut mai apoi un popas la expoziția universală de la Paris fiind finalmente reasamblată în 1892 în Place de Terreaux. Să vezi și să întelegi am spune nu neapărat într-o doara. Înțelegerea face din curiozitate stiință iar explorarea este precum o carte citita pe îndelete și nu răsfoita în grăbitele clipe petrecute în metrou spre casă.