Biserica romanilor din Clermont Ferrand

Deşi la jumătatea lui martie doar puţin mai spre Sud se dădea veste de primăvară plină,în Masivul Central nopţile înca înţepau obrajii şi degetele îşi cautau culcuş în buzunare. Clermont Ferrand este un oraş frumos, cu străzi şi edificii vechi, cu alei romantice şi fântâni care invocă poezia, cu bazilici ale căror turle gotice înţeapă ici colo înaltul cerului. Oamenii din vechiul ţinut al Occitaniei îşi deapănă zilele într-o ambianţă patriarhală. Din zare, Puy de Dome, cel mai înalt munte din Masivul Central ,veghează urbea şi obştea, amintind totodată de imemoriale timpuri când vulcanii se zămisleau cuib după cuib din genunile pământului. În prezent, aproape întreaga regiune Auvergne este un parc natural căutat de turiştii de pretutindeni. Numele oraşului se trage tot de la un munte. Clarus Mons era prin anul 848 d.Hs o fortificaţie ridicată pe o înălţime, iar scaunul episcopal al ţinutului era denumit Montferrand. În fapt, două cetăţi gemene,Clermont şi Ferrand, şi-au unit destinele şi teritoriul în acest ţinut pe care geograful antic grec Strabo îl menţiona cu numele de Arverni, spre a face loc de trainică zidire pentru oameni. Mai toate clădirile importante sunt ridicate din piatra neagră a locului, venită din gura vulcanilor oarecând pustiitori. Românii nu sunt mulţi în regiune,doar vreo 300, însă deja împământeniţi şi visând la un viitor făurindu-se aici pentru ei şi copii lor. Biserica Sfântul Nicolae era exact ce lipsea comunităţii. Un drob de coeziune şi de tălmăcire a faptului că prin limbă şi credinţă se regăsesc la un loc români. Ocrotiţi de Sfântul Nicolae românii au venit aici nu pentru a primi daruri de la ascetul binefăcător ci pentru a aduce un dar. Şi nu orice dar, ci o biserică, zidire de cult în sensul plenar al cuvântului, cum arareori se întâmplă să aibă comunităţile româneşti din Occident. Au auzit românii de departe că este vreme de închinare românească şi au purces spre a-şi da mâna în frăţietate şi credinţă. Locaşul şi-a deschis uşile în sunet de toacă, la fel cum se aude pe la mânăstirile din munţii noştri. Ierarhii şi preoţii au mulţămit celui Atotputernic pentru că românii au în acest loc o casă şi o poartă a lor. Un soi de petic de pământ românesc unde amintirile de acasă se deapănă în curte şi cei dragi sunt evocaţi de la pragul sfântului lăcaş şi până la altar. Reporterul nu mai este nevoit să caute senzaţionalul pentru a fi sigur că reuşeşte să capteze atenţia cititorului, ascultătorului sau a telespectatorului. Senzaţionalul există prin sine însuşi în chiar fiorul a ceea ce se petrece în astfel de ocazii. Fotogramele înşirate sui generis în succesiuni tricolore sunt în ţara gazdă deopotrivă roşu, galben şi albastru sau, de ce nu... roşu, alb şi albastru. Şi aceasta întrucât daca pentru românii de aici România e ţara mamă cu sigurană Franţa este ţara soră. Gătită ca pentru o nuntă biserica Sfântul Nicolae a fost neîncăpătoare pentru oamenii din partea locului sau cei veniţi în ospeţie. Şi cu acelaşi ochi al reporterului, aşezat în strana cronicarului ce are a scrie la letopiseţul Anului Mântuirii 2013, am putut vedea cum românii de aici parcă nu ar mai fi vrut să plece acasă. A fost o sărbătoare cu toate cele ale unui mare hram. Cu procesiune şi îngenunchiere, cu multumire adusă lui Dumnezeu că s-a ajuns la această răspântie, cu grai şi port popular, cu gazde şi oaspeţi, şi cele de-ale gurii aduse pentru încoronarea după obicei a zilei. Au venit preoţi din Franţa şi de dincolo de Franţa spre a fi părtaşi la acest eveniment. Au venit şi ctitori, clerici şi laici, oameni care au pus trudă peste trudă pentru a vedea împlinirea unui vis. Românii din Auvergne şi dinspre Lyon au mărturisit ca la un Crez că făptuitu-sa şi această lucrare a oamenilor şi a lui Dumnezeu. Se simte între oameni că emigraţia nu mai este motivată exclusiv economic. Mulţi dintre cei de aici îşi găsesc în mod firesc locul ca cetăţeni europeni. Plecaţi doar cu treburi în altă parte a lumii. Casa acestora este acum Franţa şi poate va rămâne mulţi ani de-acum încolo. Aflaţi la muncă sau pe stradă, plecaţi în concediu sau plimbându-se prin parcuri, mergând la expoziţii sau la cumpărături, românii de aici pot fi soscotiţi mai degrabă francezi. Însă, ajunşi în faţa sfântului altar, nu pot fi decât români, închinându-se cu cele trei degete unite asemenea culorilor de tricolor. Sunt rare în Occident momentele în care românii pot participa la sfinţirea unei biserici a neamului. Sub cupola lăcaşului în care se aude Tatăl Nostru în limba străbună, aceştia încearcă să aşeze vatră de cinstire pentru credinţă şi tradiţii. Este impresionant să poţi auzi departe de ţară rostirile unei liturghii în două limbi – cea de acasă şi cea proprie spaţiului în care sunt adunaţi membrii comunităţii. Plină a fost curtea bisericii româneşti de la Clermont Ferrand în ziua sfinţirii. Plină a fost şi biserica. S-au rânduit obiceiuri româneşti iar căldura sufletească a stat reazem stăruitor în faţa celor două grade care mânau mercurul termometrelor ba spre plus, ba spre minus, cu tot atâtea diviziuni. Şi astfel, după îndelungata aşteptare şi rugă, dar mai ales după răbdare şi întărire prin credinţă, românii din Auvergne au ajuns să aibă o casă a lor, pământ românesc cu cruce şi tricolor la streaşină pentru toţi cei care sunt şi or să mai fie pe aceste meleaguri. Iar rodul faptei ziditoare nu trebuie descris în cuvinte, căci este înţeles din lucruri. În letopiseţul lunii lui martisor a anului mântuirii 2013 am trecut în cronica fotogramelor culori de tricolor şi făptuiri cu contur de ţară. Iar Cel ce are puterea şi pământul în căuşul mâinilor Sale va scrie în cartea veşniciei fapte şi nume poate neştiute de noi, şi nici de cei prezenţi la Clermont Ferrand şi spuse doar în şoapta mărturisirii la scaun de spovedanie.