Ein Gedi oaza de la Marea Moartă

Realităţile paradoxale ale lumii de cenuşă şi stânca te învaţă de la bun inceput ca nu este obligatoriu ca un anume ceva care este verde să fie şi viu dar şi că pustiul poate zămisli apă şi pământ roditor chiar daca doza de extraordinar şi incredibil poate fi motiv de mirare. Ein Gedi este o astfel de pecete a surpinderii hiperbolice cu care te poţi confrunta în lumea Mării Moarte. Aflat la mică distanţă spre Nord de Sodoma, kibutzul Ein Gedi pare rupt din altă lume decât cea a deşertului Iudeii. Sau mai bine zis pare coborât din poveşti cu prinţese şi grădini suspendate asemenea unui paradis pe pământ. Sub poalele munţilor arizi micul Eden de la Ein Gedi se deschide cale pentru noul venit printr-un veritabil spa. Odihnă,relaxare,confort,verdeaţă,lâncezeala ispititoare de la orele amiezii,toate laolaltă te prefac într-un fel de rege sau regină a timpului tău şi a ceasului care pare că bate doar pentru tine. Apele cu iz de sulf care intregesc confortul balnear al acestui colţ de lume sunt aduse de peste drum cum se spune pe la noi..doar că peste drum este Marea Moarta. Si acesta nu este decât inceputul a ceea ce pe hartă pare un punct neînsemnat numit Ein Gedi,adică izvorul iedului în traducere liberă. Toata prosperitatea acestui spaţiu se datoreaza unui firav izvor aflat undeva în ascunzişul muntelui. De acolo vine apa...de acolo vine şi viaţa. Iar existenţa,scrisă şi trăita cu E mare,primenită zilnic şi ingrijită în căuşul sufletului, este ca un sigiliu care întareste zicala că omul sfinţeste locul. Ein Gedi este de fapt un kibutz. Şi ca în orice kibutz viaţa in colectivitate zideşte valori morale nebănuite şi leaga pe oameni de locuri. Casa acestora devine kibutz-ul şi moştenirea fiecăruia este ca un testament pecete pentru viitor şi pentru cei care continuă lucrarea mâinilor celor veniţi să vieţuiasca aici. Kibutzul de la Ein Gedi a fost fondat în anul 1953 şi are 650 de locuitori permanenţi în prezent dintre care peste 200 sunt membri ai kibutz-ului. În 1956 in apropiere a fost descoperit un templu chalcolitic propriu culturii gassuliene ,relevant pentru faptul că prin anii 3500 înaintea erei creştine locuitorii acestei margini de deşert venerau apa iar aici se dezvoltase un cult acqua-latric asemănător celui de la Megido şi avand conexiuni cu ritualuri egiptene din cultura predinastică a Nilului. La vremea infinţării sale ,Ein Gedi era o comunitate izolat iar cea mai apropiată localitate se afla la ore bune de mers cu maşina pe drumurile pline de praf ale regiunii. La sfârşitul anilor '60 ,dupa războiul de 6 zile ,kibutz-ul, a intrat într-o noua eră . S-a inceput cu îmbuteliere de apă minerală şi mai apoi cu amenajarea unei grădini botanice care de an an s-a îmbogăţit cu specii aclimatizate ţn solul deşertului iudean astfel încât în prezent se găsesc aici arbori,flori şi arbusti din toata lumea. Este ca o gradină a Edenului cu plante endemice dar şi cu specii tropicale sau originare din Extremul Orient. În 1971 spaţiul a fost declarat rezervaţie şi unul dintre cele mai importante parcuri naţionale din Israel. În 1994 amenajarea dendrologică de aici a fost recunoscută drept Gradină Botanică de Interes Internaţional. Grădina şi kibutzul sunt inseparabil şi nu se poate concepe una fără cealaltă. Există aici 30 de specii de curmal,1000 specii de cactus,flori tropicale din zone umede cultivate prin tehnici speciale şi specii de copaci mentionati in Biblie. Aici putem întalni si mărul de Sodoma. Ein Gedi se află la aproape 200 m sub nivelul oceanului planetar iar zona se ridică în pante line continuate de trepte sau de promontorii abrupte până la 420 m altitudine raportat la nivelul Mării Moarte. Cântarea Cântărilor menţioneaza podgoriile din cetatea de odinioară iar Eclesiastul compară bucuria vieţii cu palmierii de la Ein Gedi. Aici s-a ascuns vremelnic regele David iar regele Saul l-a căutat în umbra piscurilor unde doar caprele sălbatice se puteau căţăra. La Ein Gedi era produs balsamul celebru cunoscut ca balsam de Mecca sau mireasma de Gilead ,dupa numele înălţimii care era considerata Muntele Mărturiei în tradiţia iudaică. Secretul fabricaţiei era păstrat cu cerbicie şi, respectând proporţiile, am putea spune că întreaga industrie a parfumurilor antichităţii era dependentă de acest balsam ,amestec de rşsini şi uleiuri numit parfumul regal sau parfumul regilor. Între ruinile unei sinagogi din preajmă se află înzidit în mozaic avertismentul ca un blestem de a nu fi destăinuit nimănui secretul balsamului de la Ein Gedi. Însăşi Cleopatra se aproviziona de la Marea Moartă şi Ein Gedi cu săruri şi balsam de Gilead. O legenda târzie din Croaţia spune că Attila cel supranumit teroarea lumilor şi biciul lui Dumnezeu, avea permanent un taler aşezat în faţa sa pe care scria că se trage din stramoşul biblic Nimrod născut la Ein Gedi. Tot de aici se trăgeau sicarii,războinicii cuţitari,cei care într-un alt loc şi în alt timp aveau se devină legenda prin sinuciderea colectivă de la Masada. Sicarii erau reuniţi într-o grupare de tip zelot,oameni riguroşi,austeri şi razbunatori ,militanţi politico-religioşi ,care ,dupa dărâmarea Templului din Ierusalim ,au devenit gruparea partinica dominantă în Iudeea. Prin tradiţie se consideră că Iuda Iscarioteanul făcea parte din secta ucigaşilor cuţitari.

Israel fortareata Avdat miracolul din deşertul Negev

În zare se înalta Avdat,cetate a nabateenilor. În închipuire se zămislesc fapte şi glasuri de oarecând,din timpuri în care deşertul Negev era păsuit de neamuri şi seminţii aflate într-o perpetuă căutare a prosperităţii Podgoriile se făceau covor pe coline precum o coroană a cetăţii văzută doar din inaltul cerului. Oamenii veneau şi plecau,adăstau preţ de o zi cu poveşti cât pentru o viaţă spuse în arsiţa zilei sau în răceala tăioasă a nopţii,îşi căutau permanent destinul printre sorţii aruncaţi din cele patru zări de firele de nisip purtate de singurul mare stăpân al deşertului care este vântul. Viaţa nomadă este consemnată în deşert de mai bine de 6000 de ani. Canaaniţi,amalechiţi,edomiţi....îşi purtau paşii şi poverile într-un furnicar al antichităţii despre care se ştiu puţine. Mai târziu, asirienii se aşezau pentru a pune peceţi pe cel de-al IX-lea secol dinaintea erei creştine iar în timpuri solomonice evreii aveau să găsească şi să se regăsească în pamantul promis de Yahveh. Nabateenii au dezvoltat centre urbane pe întreg întinsul Negevului. La Mamshit,Haluza,Shitva şi Nitzama nabateenii au fost făuritori de zori ai civilizaţiei iar la Avdat au atins apogeul dezvoltării urbanistice din partea dreapta a Iordanului precum o răzmeriţă în faţa năpustirilor de zi cu zi ale deşertului. Nabateenii au fost nu doar făuritori de civilizaţie ci mai ales vectori propagatori ai ideilor novatoare care aduceau bunăstarea în sensurile în care poate fi inîeles acest tip de concept în zonele aride. Dincolo de renumele de războinici şi comercianţi, preocuparea acestor triburi era legată esenţial de agricultură. Am putea spune,respectând proporţiile,ca inventivitatea nabateenilor a configurat o agricultură stiinţifica a antichităţii. Edenul pământesc,grădina atât de necesara vieţuirii şi supraviţtuirii,era incontestabil un deziderat al popoarelor deşertului iar locuitorii vremelnici ai Negevului au dus pe culmi nebănuite tehnicile agriculturii în pământ sterp. Măslini,viţă de vie,vegetale hrănitoare rezistente la secetă şi grâne răsăreau ca dintr-un corn al abundenţei din nisip şi piatră fără de viaţă. Metodele de sădire a plantelor şi de colectare a apei tivesc fenomenalul doar dacă ne gândim la enigmaticile amenajări numite Tuleilal el Anab, prin care se reuşea strângerea unei cantităţi de apă de ploaie de cinci ori mai mare decât cea raportată la aria de pe care era colectată. Din păcate izvoarele istoriografice sunt firave,literatura nabateeana nu a fost păstrata, iar inscripţiile sunt sumare şi puţin relevante. La Avdat cea mai târzie inscripţie datează din secolul al V-lea al erei creştine. Opt secole de istorie stau aşezate în obrocul curiozităţii menită parcă la a zămisli legende cu iz de mirodenii orientale. Avdat este şi spaţiul unde a fost turnată versiunea cinematografică a musicalului american Jesus Christ Superstar,opera rock care a adus lauri de nominalizare pentru Globul de Aur din 1974. Calea între Petra si Gaza care era parte a drumului mirodeniilor sau mai bine spus al tămâiei ,avea drept popas şi răgaz fortificaţia de la Avdat. Ca drum al tămâiei este considerat moştenire şi valoare universala în lista UNESCO înca din anul 2005. Cetăţi,caravanseraiuri,sisteme de alimentare cu apă,hrană pentru caravane,siguranţă pentru transportul valorilor…iată menirea unei astfel de zidiri fortificate, rânduita pe calea altor valori din alte timpuri. În cel de-al VII-lea veac al erei creştine un cutremur de proporţii a năruit cetatea Avdat. Se termina atunci drumul de glorie al nabateenilor,romanilor şi bizantinilor, care stăpânisera vreme de secole pulberea mişcătoare a drumurilor acestei părţi de lume. Darb el Sultan,calea care lega Mediterana de Marea Roşie ,avea să intre vremelnic în tainiţa istoriei. Templele şi bisericile s-au năruit,apele au secat ,iar regele zeu Obadas a intrat în nemurirea cernită de vălul deşertului. Rămân în urmă întrebari fără de răspuns,ipoteze neconfirmate înca şi mai ales tentaţiile peregrinării pe mările de nisip şi piatră ale deşertului Negev. Din zare,se iveşte precum o fata morgana,grădina paradisului,Edenul bucurat de verdeaţă şi susur de ape ,cu ispitirile sale de o clipă şi speranţele de o viaţă.

Israel Maktesh Ramon cel mai mare crater aluvionar din lume

Landed a devenit un termen arhicunoscut pentru cei care vin de departe pentru a merge uneori şi mai departe,fie la propriu fie la figurat. Marinarii de odinioară rosteau precum o urare…PĂMÂNT!!..cand vedeau ţărmurile din depărtare. Aerul,solul,apa...cele dătătoare de viaţă,sunt esenţiale pentru existenţă. Căutăm in Israel taine care să ne ajute la descifrarea unor realităţi mai putin cunoscute. Străbatem acele wadi…văi secate care arareori simt mângâierea firului de apă. Asa ne intâmpină dintr-o anumită margine şi perspectivă craterul Ramon,cel mai mare de acest tip din lume. Acest crater nu este o formă de relief zămislită de gura vreunui vulcan sau ca urmare a unui impact devastator. Este un crater de tip aluvionar iar istoria geologică a marelui rift siro-african arată că aici intinsul apelor stăpânea regiunea în protoistorie,ploile cădeau din abundenţă,lacurile şi mările erau un numitor comun în timpuri despre care nimeni nu are a mai zice cuvinte. Acum doar pietrele glăsuiesc. Un astfel de maktesh,pentru că aşa este numit acest tip de crater,se formează prin prăbuşirea în interior a falezelor unui lac iar mai apoi presiunea apelor şi a aluviunilor rup zăgaz în pereţi şi se revarsă lăsând în urmă trecători,canioane,formaţiuni geologice spectaculoase,dune şi sedimente minerale şi mai ales o indescriptibila frumuseţe. Maktesh-ul Ramon are 40 km lungime,o lăţime variabila între 2 şi 10 km şi o adâncime de 500 m. Numele acestui spaţiu vine de la stăpânitorii romani care, oarecând ,şi-au făcut vad de cucerire prin pustiu. Omul se simte aici de parcă deşertul l-ar ţine în palme şi l-ar ocroti. Călătorii nu au a fi legănaţi de caravane prin nisipul fierbinte şi nici ocrotiţi de ingenioase înfăşurări ale creştetului şi trupului în turbane şi caftane. Insa acelaşi sentiment de parcurgere a necunoscutului în căutarea unui orizont nedefinit te cuprinde şi în confortul aerului condiţionat din maşina noastră cea de toate zilele Doar că,zice-se,merită cel puţin ca preţ de un ceas, să laşi ferestrele coborâte,să simţi învăluirea aspră şi înţepătoare a uscatului şi a căldurii care, în chip paradoxal, învioreaza în loc de a toropi,şi,purtat pe unduiri de dune ,să treci pragul către un alt tip de paradis.

Kantchi - un dulce năucitor

Peregrinarea printre darurile Nilului nu poate exclude o experienţă culturală şi culinară întâmpinată ca o lecţie sui-generis. Unduirile fluviului dătător de viaţă şi de hrană se asociază armonios cu amestecurile de texturi şi culori ale ingredientelor unui popular desert egiptean. În general un desert oriental are cel puţin două însuşiri: este năucitor de dulce şi poartă arome greu de descris în cuvinte. Kantchi este un soi de tartă uşor de pregătit pe care o găseşti în mai toate casele egiptenilor. O alchimie măsurată doar aparent în sute de grame sau în mililitri şi mai degrabă cântărită din ochi, amintiri şi degete experimentate, te poartă spre zămislirea unui poem cu formă fixă care are si nume : prăjitura kantchi. Pe de o parte ouă, zahăr, iaurt şi miere de albine, ingrediente ale unei bucătării catifelate peste care susură ,într-o risipire blândă ca o atingere de voal străveziu, şi un praf de vanilie ca o închipuire de dulce piculină. Vanilia nu va fi fost purtată nici prin desagii caravanelor pe spinările corăbiilor deşertului şi nici printre mormane de baloţi înghesuiţi pe vreo felucă. Coaja acestei orhidee este împrumutată în bucătăria arabă mult mai târziu şi a fost adusă pe filieră iberică din ţările descoperite de Columb, Vasco de Gama şi Vespuci. Este necesară puţină grabă întrucât făină, praf de copt şi din nou vanilie trebuie de îndată pregătite pentru ca cele dulci să nu aştepte în zadar în zăduful amiezei drumul spre cuptor. Vine mai pe urmă şi nuca de cocos, catifelată,grasă,cu textura inconfundabilă şi delicată. Se simte de departe că aparent participi la un ritual şi că prăjitura ce are a-i cuceri pe mulţi îşi croieşte încet dar sigur calea spre mit. Curgerea fluidă a untului topit dar rece te duce cu gândul spre alt veac în care miresmele te făceau prizonier iar gustul era încercat la colţ de stradă şezând la picioarele cărăuşilor de bunătăţi. Captivaţi de tentaţia şi de anticiparea gustului nu mai rămâne decât să fie adăugat fistic peste această expresie a rafinamentului oriental care ispiteşte şi prin eleganţă materială. Alintul unui vânt de amiază îndeamnă “a lene” şi contemplaţie astfel încât cele treizeci de minute petrecute în aşteptarea coacerii să prefacă zăduful de afară într-o veritabilă înviorare. Un pahar cu apă rece ca o lumină boreală s-ar potrivi şi cu aşteptarea, şi cu pregustarea dar mai ales cu după-mâncarea deliciului incendiar colorat. În cele din urmă gurmand dar rafinat nu îţi rămâne decât să constaţi cu fiece dumicat strecurat în gură că...vorba lui Radu Roman... viaţa trece, visele se resemnează şi se usucă iar în urmă rămâne doar o prăjitura , parfumată, fragedă, fragilă şi devotată ca o imortelă.

Medinet Habu - mormântul înălțat spre cer

Exceptând fertila vale a Nilului , noţiunea egiptenilor despre pământ se rezumă la piatră şi nisip. Templele egiptene erau ridicate din trei feluri de piatra:calcar,granit si "piatra de nisip",căci nisipul uscat al Saharei se transformă în milioane de ani în piatră mai dură decât calcarul. La rândul lor,statuile şi monumentele, zămislite asişderea,din aceste materii aproape primordiale. Templele sunt aşezate aproape de palate iar palatele se află alături de zone funerare Ciclurile vieţii şi ale morţii sunt aproape vizibile şi palpabile. Cel mai mare templu funerar din Egipt se află la Medinet Habu. Este un loc arareori vizitat de turiştii care au drept destinaţie mormintele regilor şi ale reginelor sau templul femeii faraon Hatshepsut. Pereţii de la Medinet Habu însăilează povestea zilelor de glorie ale unui imperiu demult apus. Ramses al III-lea avea sa îşi facă aici lăcaş de glorie pentru veşnicia de sub atingerea soarelui deşi mormântul său se afla la doar câţiva kilometri , în Valea Regilor. Importanţa istoriografica a acestui ansamblu este legată de faptul că putem găsi aici reprezentări elocvente despre legăturile egiptenilor cu alte popoare şi culturi. Epoca intersectării popoarelor mării cu viaţa neamului Nilului este relatată in extenso. Fie că se fac referiri la incursiunile războinice ale faraonilor,fie ca rămân în amintire invazii şi cuceriri ale străinilor,oamenii mărilor , originari din insulele egeene,din Anatolia,Siria sau Canaan ,ocupă un loc distinct în epopeea săpată în hieroglife. Din perspectivă arhitectonică ansamblul de la Medinet Habu se impune printr-o configuratie orientală care înglobeaza şi un palat ridicat din cărămidă. Poarta de la intrare se numeste migdol şi este proprie fortificaţiilor asiatice. Băi,săli de festivităţi,estrada pentru tron,locul haremului,fereastra apariţiilor care îngăduia faraonului să privească procesiunile şi să asiste la sărbători,toate definesc o lume particularizată. Victoriile în războaie se cuantificau,la propriu,în numărul de creştete şi de organe sexuale bărbătesti adunate muşuroi spre gloria faraonului şi înveşnicirea învingătorului. Templul de la Medinet Habu are 7000 metri pătraţi de sculpturi aşternute pe ziduri iar hieroglifele şi reprezentările esenţiale sunt atât de adânc săpate în piatră încat nici un urmaş al lui Ramses al III-lea nu a putut şterge din memoria pereţilor faptele şi gândurile marelui ramesid. Mai este iterată în acest spaţiu şi instituţia adoratoarelor divine ale lui Amon prin capele ridicate în onoarea prinţeselor Amenirdis ,Shepenupet si Hitocris. Soţiile sau fiicele faronilor precum şi femei cu înalte ranguri nobiliare îşi asumau,asemenea unor preotese,îndatoririle de slujitoare ale zeului Amon , exprimând astfel o altă latură a religiozităţii egiptenilor. Templul este o hiperbolă a cuceririlor lui Ramses al III-lea în Siria şi în Nubia. În vremuri de restrişte palatul templu devenea loc de refugiu iar mai târziu,copţii, au folosit diferite secţiuni şi incinte drept loc pentru înaltarea rugilor creştine. Se vor fi auzit între zidurile de la Medinet Habu în vremuri demult apuse şi rugi înălţate zeilor egipteni dar şi litanii creştine cântate în cuvintele Evangheliilor. https://www.youtube.com/watch?v=7bqK8dQY6Ak

Biserica romanilor din Clermont Ferrand

Deşi la jumătatea lui martie doar puţin mai spre Sud se dădea veste de primăvară plină,în Masivul Central nopţile înca înţepau obrajii şi degetele îşi cautau culcuş în buzunare. Clermont Ferrand este un oraş frumos, cu străzi şi edificii vechi, cu alei romantice şi fântâni care invocă poezia, cu bazilici ale căror turle gotice înţeapă ici colo înaltul cerului. Oamenii din vechiul ţinut al Occitaniei îşi deapănă zilele într-o ambianţă patriarhală. Din zare, Puy de Dome, cel mai înalt munte din Masivul Central ,veghează urbea şi obştea, amintind totodată de imemoriale timpuri când vulcanii se zămisleau cuib după cuib din genunile pământului. În prezent, aproape întreaga regiune Auvergne este un parc natural căutat de turiştii de pretutindeni. Numele oraşului se trage tot de la un munte. Clarus Mons era prin anul 848 d.Hs o fortificaţie ridicată pe o înălţime, iar scaunul episcopal al ţinutului era denumit Montferrand. În fapt, două cetăţi gemene,Clermont şi Ferrand, şi-au unit destinele şi teritoriul în acest ţinut pe care geograful antic grec Strabo îl menţiona cu numele de Arverni, spre a face loc de trainică zidire pentru oameni. Mai toate clădirile importante sunt ridicate din piatra neagră a locului, venită din gura vulcanilor oarecând pustiitori. Românii nu sunt mulţi în regiune,doar vreo 300, însă deja împământeniţi şi visând la un viitor făurindu-se aici pentru ei şi copii lor. Biserica Sfântul Nicolae era exact ce lipsea comunităţii. Un drob de coeziune şi de tălmăcire a faptului că prin limbă şi credinţă se regăsesc la un loc români. Ocrotiţi de Sfântul Nicolae românii au venit aici nu pentru a primi daruri de la ascetul binefăcător ci pentru a aduce un dar. Şi nu orice dar, ci o biserică, zidire de cult în sensul plenar al cuvântului, cum arareori se întâmplă să aibă comunităţile româneşti din Occident. Au auzit românii de departe că este vreme de închinare românească şi au purces spre a-şi da mâna în frăţietate şi credinţă. Locaşul şi-a deschis uşile în sunet de toacă, la fel cum se aude pe la mânăstirile din munţii noştri. Ierarhii şi preoţii au mulţămit celui Atotputernic pentru că românii au în acest loc o casă şi o poartă a lor. Un soi de petic de pământ românesc unde amintirile de acasă se deapănă în curte şi cei dragi sunt evocaţi de la pragul sfântului lăcaş şi până la altar. Reporterul nu mai este nevoit să caute senzaţionalul pentru a fi sigur că reuşeşte să capteze atenţia cititorului, ascultătorului sau a telespectatorului. Senzaţionalul există prin sine însuşi în chiar fiorul a ceea ce se petrece în astfel de ocazii. Fotogramele înşirate sui generis în succesiuni tricolore sunt în ţara gazdă deopotrivă roşu, galben şi albastru sau, de ce nu... roşu, alb şi albastru. Şi aceasta întrucât daca pentru românii de aici România e ţara mamă cu sigurană Franţa este ţara soră. Gătită ca pentru o nuntă biserica Sfântul Nicolae a fost neîncăpătoare pentru oamenii din partea locului sau cei veniţi în ospeţie. Şi cu acelaşi ochi al reporterului, aşezat în strana cronicarului ce are a scrie la letopiseţul Anului Mântuirii 2013, am putut vedea cum românii de aici parcă nu ar mai fi vrut să plece acasă. A fost o sărbătoare cu toate cele ale unui mare hram. Cu procesiune şi îngenunchiere, cu multumire adusă lui Dumnezeu că s-a ajuns la această răspântie, cu grai şi port popular, cu gazde şi oaspeţi, şi cele de-ale gurii aduse pentru încoronarea după obicei a zilei. Au venit preoţi din Franţa şi de dincolo de Franţa spre a fi părtaşi la acest eveniment. Au venit şi ctitori, clerici şi laici, oameni care au pus trudă peste trudă pentru a vedea împlinirea unui vis. Românii din Auvergne şi dinspre Lyon au mărturisit ca la un Crez că făptuitu-sa şi această lucrare a oamenilor şi a lui Dumnezeu. Se simte între oameni că emigraţia nu mai este motivată exclusiv economic. Mulţi dintre cei de aici îşi găsesc în mod firesc locul ca cetăţeni europeni. Plecaţi doar cu treburi în altă parte a lumii. Casa acestora este acum Franţa şi poate va rămâne mulţi ani de-acum încolo. Aflaţi la muncă sau pe stradă, plecaţi în concediu sau plimbându-se prin parcuri, mergând la expoziţii sau la cumpărături, românii de aici pot fi soscotiţi mai degrabă francezi. Însă, ajunşi în faţa sfântului altar, nu pot fi decât români, închinându-se cu cele trei degete unite asemenea culorilor de tricolor. Sunt rare în Occident momentele în care românii pot participa la sfinţirea unei biserici a neamului. Sub cupola lăcaşului în care se aude Tatăl Nostru în limba străbună, aceştia încearcă să aşeze vatră de cinstire pentru credinţă şi tradiţii. Este impresionant să poţi auzi departe de ţară rostirile unei liturghii în două limbi – cea de acasă şi cea proprie spaţiului în care sunt adunaţi membrii comunităţii. Plină a fost curtea bisericii româneşti de la Clermont Ferrand în ziua sfinţirii. Plină a fost şi biserica. S-au rânduit obiceiuri româneşti iar căldura sufletească a stat reazem stăruitor în faţa celor două grade care mânau mercurul termometrelor ba spre plus, ba spre minus, cu tot atâtea diviziuni. Şi astfel, după îndelungata aşteptare şi rugă, dar mai ales după răbdare şi întărire prin credinţă, românii din Auvergne au ajuns să aibă o casă a lor, pământ românesc cu cruce şi tricolor la streaşină pentru toţi cei care sunt şi or să mai fie pe aceste meleaguri. Iar rodul faptei ziditoare nu trebuie descris în cuvinte, căci este înţeles din lucruri. În letopiseţul lunii lui martisor a anului mântuirii 2013 am trecut în cronica fotogramelor culori de tricolor şi făptuiri cu contur de ţară. Iar Cel ce are puterea şi pământul în căuşul mâinilor Sale va scrie în cartea veşniciei fapte şi nume poate neştiute de noi, şi nici de cei prezenţi la Clermont Ferrand şi spuse doar în şoapta mărturisirii la scaun de spovedanie.

Feluca pe Nil

Nilul mângâie de milenii zidirile ridicate din piatră şi suflet cu ale lor ştiute şi neştiute istorii. Felucile străbat necontenit marele fluviu şi se intersectează cu vasele mari amenajate cu tot ceea ce ţine de confortul unui hotel plutitor. Măiestria şi îndemânarea localnicilor în a naviga pe aceste ambarcaţiuni, fie cu vântul din pupa, fie împotriva curenţilor de aer, atât în amonte, cât şi în aval pe Nil este un spectacol al priceperii moştenite din tată în fiu. Zărite de la mare distanţă felucile te aduc oaspete în casa timpurilor demult apuse. Experienţa unei peregrinari în coaja fragilă a acestei ambarcaţiuni este fascinantă. Mii de ani egiptenii au purtat tot ce se poate închipui ca formă şi volum material pe punţile acestor bărci. Pânza triunghiulara taie vântul conform unei fizici ştiute doar de aceşti navigatori. Vânturile nărăvaşe ale pustiei foarfecă aerul în jurul catargului din toate părţile. Calea fără de pulbere de la Cairo la Assuan, în amonte , pe Nil , ar dura mai bine de o lună pe o felucă. Ambarcaţiunile moderne sau vasele de croazieră , străbat această distanţă preţ de câteva zile şi nopţi. Poate ar trebui ca felucii să i se inchine un poem sau să îi fie dedicat un imn. Iar celui care o stăpâneşte , pândind fiecare adiere spre a o mai împinge preţ de un val , să i se ridice un monument. Nilul fără feluci ar fi fost precum deşertul fără cămile…adică de neînchipuit. Atunci când catargul se lasă înfăşat la ceas de seară în scutecele pânzei , ştii cu siguranţă ca a doua zi , omul şi barca îşi vor continua simbioza pentru mai departe şi mai mult.