Kantchi - un dulce năucitor

Peregrinarea printre darurile Nilului nu poate exclude o experienţă culturală şi culinară întâmpinată ca o lecţie sui-generis. Unduirile fluviului dătător de viaţă şi de hrană se asociază armonios cu amestecurile de texturi şi culori ale ingredientelor unui popular desert egiptean. În general un desert oriental are cel puţin două însuşiri: este năucitor de dulce şi poartă arome greu de descris în cuvinte. Kantchi este un soi de tartă uşor de pregătit pe care o găseşti în mai toate casele egiptenilor. O alchimie măsurată doar aparent în sute de grame sau în mililitri şi mai degrabă cântărită din ochi, amintiri şi degete experimentate, te poartă spre zămislirea unui poem cu formă fixă care are si nume : prăjitura kantchi. Pe de o parte ouă, zahăr, iaurt şi miere de albine, ingrediente ale unei bucătării catifelate peste care susură ,într-o risipire blândă ca o atingere de voal străveziu, şi un praf de vanilie ca o închipuire de dulce piculină. Vanilia nu va fi fost purtată nici prin desagii caravanelor pe spinările corăbiilor deşertului şi nici printre mormane de baloţi înghesuiţi pe vreo felucă. Coaja acestei orhidee este împrumutată în bucătăria arabă mult mai târziu şi a fost adusă pe filieră iberică din ţările descoperite de Columb, Vasco de Gama şi Vespuci. Este necesară puţină grabă întrucât făină, praf de copt şi din nou vanilie trebuie de îndată pregătite pentru ca cele dulci să nu aştepte în zadar în zăduful amiezei drumul spre cuptor. Vine mai pe urmă şi nuca de cocos, catifelată,grasă,cu textura inconfundabilă şi delicată. Se simte de departe că aparent participi la un ritual şi că prăjitura ce are a-i cuceri pe mulţi îşi croieşte încet dar sigur calea spre mit. Curgerea fluidă a untului topit dar rece te duce cu gândul spre alt veac în care miresmele te făceau prizonier iar gustul era încercat la colţ de stradă şezând la picioarele cărăuşilor de bunătăţi. Captivaţi de tentaţia şi de anticiparea gustului nu mai rămâne decât să fie adăugat fistic peste această expresie a rafinamentului oriental care ispiteşte şi prin eleganţă materială. Alintul unui vânt de amiază îndeamnă “a lene” şi contemplaţie astfel încât cele treizeci de minute petrecute în aşteptarea coacerii să prefacă zăduful de afară într-o veritabilă înviorare. Un pahar cu apă rece ca o lumină boreală s-ar potrivi şi cu aşteptarea, şi cu pregustarea dar mai ales cu după-mâncarea deliciului incendiar colorat. În cele din urmă gurmand dar rafinat nu îţi rămâne decât să constaţi cu fiece dumicat strecurat în gură că...vorba lui Radu Roman... viaţa trece, visele se resemnează şi se usucă iar în urmă rămâne doar o prăjitura , parfumată, fragedă, fragilă şi devotată ca o imortelă.

Medinet Habu - mormântul înălțat spre cer

Exceptând fertila vale a Nilului , noţiunea egiptenilor despre pământ se rezumă la piatră şi nisip. Templele egiptene erau ridicate din trei feluri de piatra:calcar,granit si "piatra de nisip",căci nisipul uscat al Saharei se transformă în milioane de ani în piatră mai dură decât calcarul. La rândul lor,statuile şi monumentele, zămislite asişderea,din aceste materii aproape primordiale. Templele sunt aşezate aproape de palate iar palatele se află alături de zone funerare Ciclurile vieţii şi ale morţii sunt aproape vizibile şi palpabile. Cel mai mare templu funerar din Egipt se află la Medinet Habu. Este un loc arareori vizitat de turiştii care au drept destinaţie mormintele regilor şi ale reginelor sau templul femeii faraon Hatshepsut. Pereţii de la Medinet Habu însăilează povestea zilelor de glorie ale unui imperiu demult apus. Ramses al III-lea avea sa îşi facă aici lăcaş de glorie pentru veşnicia de sub atingerea soarelui deşi mormântul său se afla la doar câţiva kilometri , în Valea Regilor. Importanţa istoriografica a acestui ansamblu este legată de faptul că putem găsi aici reprezentări elocvente despre legăturile egiptenilor cu alte popoare şi culturi. Epoca intersectării popoarelor mării cu viaţa neamului Nilului este relatată in extenso. Fie că se fac referiri la incursiunile războinice ale faraonilor,fie ca rămân în amintire invazii şi cuceriri ale străinilor,oamenii mărilor , originari din insulele egeene,din Anatolia,Siria sau Canaan ,ocupă un loc distinct în epopeea săpată în hieroglife. Din perspectivă arhitectonică ansamblul de la Medinet Habu se impune printr-o configuratie orientală care înglobeaza şi un palat ridicat din cărămidă. Poarta de la intrare se numeste migdol şi este proprie fortificaţiilor asiatice. Băi,săli de festivităţi,estrada pentru tron,locul haremului,fereastra apariţiilor care îngăduia faraonului să privească procesiunile şi să asiste la sărbători,toate definesc o lume particularizată. Victoriile în războaie se cuantificau,la propriu,în numărul de creştete şi de organe sexuale bărbătesti adunate muşuroi spre gloria faraonului şi înveşnicirea învingătorului. Templul de la Medinet Habu are 7000 metri pătraţi de sculpturi aşternute pe ziduri iar hieroglifele şi reprezentările esenţiale sunt atât de adânc săpate în piatră încat nici un urmaş al lui Ramses al III-lea nu a putut şterge din memoria pereţilor faptele şi gândurile marelui ramesid. Mai este iterată în acest spaţiu şi instituţia adoratoarelor divine ale lui Amon prin capele ridicate în onoarea prinţeselor Amenirdis ,Shepenupet si Hitocris. Soţiile sau fiicele faronilor precum şi femei cu înalte ranguri nobiliare îşi asumau,asemenea unor preotese,îndatoririle de slujitoare ale zeului Amon , exprimând astfel o altă latură a religiozităţii egiptenilor. Templul este o hiperbolă a cuceririlor lui Ramses al III-lea în Siria şi în Nubia. În vremuri de restrişte palatul templu devenea loc de refugiu iar mai târziu,copţii, au folosit diferite secţiuni şi incinte drept loc pentru înaltarea rugilor creştine. Se vor fi auzit între zidurile de la Medinet Habu în vremuri demult apuse şi rugi înălţate zeilor egipteni dar şi litanii creştine cântate în cuvintele Evangheliilor. https://www.youtube.com/watch?v=7bqK8dQY6Ak

Biserica romanilor din Clermont Ferrand

Deşi la jumătatea lui martie doar puţin mai spre Sud se dădea veste de primăvară plină,în Masivul Central nopţile înca înţepau obrajii şi degetele îşi cautau culcuş în buzunare. Clermont Ferrand este un oraş frumos, cu străzi şi edificii vechi, cu alei romantice şi fântâni care invocă poezia, cu bazilici ale căror turle gotice înţeapă ici colo înaltul cerului. Oamenii din vechiul ţinut al Occitaniei îşi deapănă zilele într-o ambianţă patriarhală. Din zare, Puy de Dome, cel mai înalt munte din Masivul Central ,veghează urbea şi obştea, amintind totodată de imemoriale timpuri când vulcanii se zămisleau cuib după cuib din genunile pământului. În prezent, aproape întreaga regiune Auvergne este un parc natural căutat de turiştii de pretutindeni. Numele oraşului se trage tot de la un munte. Clarus Mons era prin anul 848 d.Hs o fortificaţie ridicată pe o înălţime, iar scaunul episcopal al ţinutului era denumit Montferrand. În fapt, două cetăţi gemene,Clermont şi Ferrand, şi-au unit destinele şi teritoriul în acest ţinut pe care geograful antic grec Strabo îl menţiona cu numele de Arverni, spre a face loc de trainică zidire pentru oameni. Mai toate clădirile importante sunt ridicate din piatra neagră a locului, venită din gura vulcanilor oarecând pustiitori. Românii nu sunt mulţi în regiune,doar vreo 300, însă deja împământeniţi şi visând la un viitor făurindu-se aici pentru ei şi copii lor. Biserica Sfântul Nicolae era exact ce lipsea comunităţii. Un drob de coeziune şi de tălmăcire a faptului că prin limbă şi credinţă se regăsesc la un loc români. Ocrotiţi de Sfântul Nicolae românii au venit aici nu pentru a primi daruri de la ascetul binefăcător ci pentru a aduce un dar. Şi nu orice dar, ci o biserică, zidire de cult în sensul plenar al cuvântului, cum arareori se întâmplă să aibă comunităţile româneşti din Occident. Au auzit românii de departe că este vreme de închinare românească şi au purces spre a-şi da mâna în frăţietate şi credinţă. Locaşul şi-a deschis uşile în sunet de toacă, la fel cum se aude pe la mânăstirile din munţii noştri. Ierarhii şi preoţii au mulţămit celui Atotputernic pentru că românii au în acest loc o casă şi o poartă a lor. Un soi de petic de pământ românesc unde amintirile de acasă se deapănă în curte şi cei dragi sunt evocaţi de la pragul sfântului lăcaş şi până la altar. Reporterul nu mai este nevoit să caute senzaţionalul pentru a fi sigur că reuşeşte să capteze atenţia cititorului, ascultătorului sau a telespectatorului. Senzaţionalul există prin sine însuşi în chiar fiorul a ceea ce se petrece în astfel de ocazii. Fotogramele înşirate sui generis în succesiuni tricolore sunt în ţara gazdă deopotrivă roşu, galben şi albastru sau, de ce nu... roşu, alb şi albastru. Şi aceasta întrucât daca pentru românii de aici România e ţara mamă cu sigurană Franţa este ţara soră. Gătită ca pentru o nuntă biserica Sfântul Nicolae a fost neîncăpătoare pentru oamenii din partea locului sau cei veniţi în ospeţie. Şi cu acelaşi ochi al reporterului, aşezat în strana cronicarului ce are a scrie la letopiseţul Anului Mântuirii 2013, am putut vedea cum românii de aici parcă nu ar mai fi vrut să plece acasă. A fost o sărbătoare cu toate cele ale unui mare hram. Cu procesiune şi îngenunchiere, cu multumire adusă lui Dumnezeu că s-a ajuns la această răspântie, cu grai şi port popular, cu gazde şi oaspeţi, şi cele de-ale gurii aduse pentru încoronarea după obicei a zilei. Au venit preoţi din Franţa şi de dincolo de Franţa spre a fi părtaşi la acest eveniment. Au venit şi ctitori, clerici şi laici, oameni care au pus trudă peste trudă pentru a vedea împlinirea unui vis. Românii din Auvergne şi dinspre Lyon au mărturisit ca la un Crez că făptuitu-sa şi această lucrare a oamenilor şi a lui Dumnezeu. Se simte între oameni că emigraţia nu mai este motivată exclusiv economic. Mulţi dintre cei de aici îşi găsesc în mod firesc locul ca cetăţeni europeni. Plecaţi doar cu treburi în altă parte a lumii. Casa acestora este acum Franţa şi poate va rămâne mulţi ani de-acum încolo. Aflaţi la muncă sau pe stradă, plecaţi în concediu sau plimbându-se prin parcuri, mergând la expoziţii sau la cumpărături, românii de aici pot fi soscotiţi mai degrabă francezi. Însă, ajunşi în faţa sfântului altar, nu pot fi decât români, închinându-se cu cele trei degete unite asemenea culorilor de tricolor. Sunt rare în Occident momentele în care românii pot participa la sfinţirea unei biserici a neamului. Sub cupola lăcaşului în care se aude Tatăl Nostru în limba străbună, aceştia încearcă să aşeze vatră de cinstire pentru credinţă şi tradiţii. Este impresionant să poţi auzi departe de ţară rostirile unei liturghii în două limbi – cea de acasă şi cea proprie spaţiului în care sunt adunaţi membrii comunităţii. Plină a fost curtea bisericii româneşti de la Clermont Ferrand în ziua sfinţirii. Plină a fost şi biserica. S-au rânduit obiceiuri româneşti iar căldura sufletească a stat reazem stăruitor în faţa celor două grade care mânau mercurul termometrelor ba spre plus, ba spre minus, cu tot atâtea diviziuni. Şi astfel, după îndelungata aşteptare şi rugă, dar mai ales după răbdare şi întărire prin credinţă, românii din Auvergne au ajuns să aibă o casă a lor, pământ românesc cu cruce şi tricolor la streaşină pentru toţi cei care sunt şi or să mai fie pe aceste meleaguri. Iar rodul faptei ziditoare nu trebuie descris în cuvinte, căci este înţeles din lucruri. În letopiseţul lunii lui martisor a anului mântuirii 2013 am trecut în cronica fotogramelor culori de tricolor şi făptuiri cu contur de ţară. Iar Cel ce are puterea şi pământul în căuşul mâinilor Sale va scrie în cartea veşniciei fapte şi nume poate neştiute de noi, şi nici de cei prezenţi la Clermont Ferrand şi spuse doar în şoapta mărturisirii la scaun de spovedanie.

Feluca pe Nil

Nilul mângâie de milenii zidirile ridicate din piatră şi suflet cu ale lor ştiute şi neştiute istorii. Felucile străbat necontenit marele fluviu şi se intersectează cu vasele mari amenajate cu tot ceea ce ţine de confortul unui hotel plutitor. Măiestria şi îndemânarea localnicilor în a naviga pe aceste ambarcaţiuni, fie cu vântul din pupa, fie împotriva curenţilor de aer, atât în amonte, cât şi în aval pe Nil este un spectacol al priceperii moştenite din tată în fiu. Zărite de la mare distanţă felucile te aduc oaspete în casa timpurilor demult apuse. Experienţa unei peregrinari în coaja fragilă a acestei ambarcaţiuni este fascinantă. Mii de ani egiptenii au purtat tot ce se poate închipui ca formă şi volum material pe punţile acestor bărci. Pânza triunghiulara taie vântul conform unei fizici ştiute doar de aceşti navigatori. Vânturile nărăvaşe ale pustiei foarfecă aerul în jurul catargului din toate părţile. Calea fără de pulbere de la Cairo la Assuan, în amonte , pe Nil , ar dura mai bine de o lună pe o felucă. Ambarcaţiunile moderne sau vasele de croazieră , străbat această distanţă preţ de câteva zile şi nopţi. Poate ar trebui ca felucii să i se inchine un poem sau să îi fie dedicat un imn. Iar celui care o stăpâneşte , pândind fiecare adiere spre a o mai împinge preţ de un val , să i se ridice un monument. Nilul fără feluci ar fi fost precum deşertul fără cămile…adică de neînchipuit. Atunci când catargul se lasă înfăşat la ceas de seară în scutecele pânzei , ştii cu siguranţă ca a doua zi , omul şi barca îşi vor continua simbioza pentru mai departe şi mai mult.

Kom Ombo - timpurile ultimilor ptolemei

Departe,în Sud,în apropiere de Assuan,privirea se agaţă de ţărm odata cu vaporul care taie apele pentru a se aşeza mai bine în curenţii care îl vor duce spre acostare. Kom Ombo este un templu mic în comparaţie cu marile ansambluri sacre din Egipt. Având însă o importanţă bine definita în mitologia egipteană. 1000 km despart acest loc de Mediterana. În limba egipteană antică cetatea era numita Nubt,adică oraşul lui Dumnezeu. Pătrundem dinspre profan spre realitatea sacră prin lumea subterană;la propriu şi la figurat. Este vorba despre acel univers care îngăduie înţelegerea materialităţii nemuririi prin descifrarea tainelor conservării trupurilor. Crocodilii ,bătrâni de mii de ani ,se aşează parcă într-o procesiune a mumificării. Egiptenii supuneau complexului proces de mumificare şi animalele pe care le considerau sacre sau care întruchipau zeităţi importante. Iar crocodilul sacru ,aici la Kom Ombo ,era zeul Sobek. Formele de sacralizare se compuneau din veneraţia de care beneficia crocodilul şi culminau cu tratamentul deosebit de care se bucurau reptilele şi după moarte. În traducere liberă Kom Ombo înseamnă dealul de aur sau înălţimea pe care este adăpostit aurul. În şiragul cetăţilor şi templelor aşezate pe valea Nilului ,Kom Ombo este un sanctuar tânăr. Doar 2100 de ani ne despart de temeliile zidirii aşezate în felul în care arată templul din zilele noastre. Există câteva particularităţi care conferă acestui spaţiu sacru caracterul de unicitate. Aflată la răspântia trecerii caravanelor de la răsărit spre apus şi a ambarcaţiunilor comerciale de la Sud spre Nord , localitatea Kom Ombo a avut de la începuturile sale un rol important în peisajul dezvoltării arhitecturii societăţii egiptene. Cetatea a devenit înfloritoare mai ales în perioada dinastiei Ptolemeilor. Faraonii de neam grec au ridicat şi înnobilat templul zeului Sobek în locul rânduit pentru venerare înca din timpurile lui Tutmosis al III-lea şi ale reginei Hashepsut. Unicitatea acestui templu este particularizată prin faptul că asezământul de cult este conceput şi construit în chip dual. De fapt există doua temple pereche aliniate simetric de la intrare şi până la ultima incintă. Partea de sud a templului de la Kom Ombo este dedicată zeului crocodil Sobek,divinitate a fertilităţii şi creator al lumii împreună cu Hator şi Honsu. Partea de nord este închinată zeului şoim Horus , vestitor al războiului şi protector al vânătorii , idol cu un cult evidenţiat înca din perioada predinastică şi cu o ascensiune de excepţie în panteonul egiptean,prezent în viaţa Egiptului antic până în timpurile greco romane. Legenda istoriseşte că zeul şoim fusese născut de zeiţa Isis în Delta Nilului pentru a fi ascuns şi ferit de răzbunarea lui Seth , fratele mamei sale. Personificat şi ca zeul soare , Horus domnea peste cer şi astre , fiind protectorul personal al faraonului,iar în anumite epoci,chiar personificarea faraonului. Horus se personifica drept Osiris după moarte iar aceasta ambivalenţă devenea atribut al ubicuitatii,puterea sa răsfrângându-se peste două lumi în care zeul era simbolul vieţii fără de sfarşit……lumea de pe pământ şi cea din realiatea de dincolo de viaţă. Ipostazele pereche ale faraonului aşezat în compoziţii iconografice alături de zei erau mai mult decât fireşti dacă ţinem cont de faptul că regele se bucura de cinstirea acordată unui zeu iar ritualurile întreceau în solemnitate orice imaginaţie. Încoronarea lui Ptolemeu al VI-lea Philometor sculptată în relief în sala hipostilă descrie fastul existent la curtea regală. Dincolo de hieratismul scenelor transpare voluptate şi bucuria de a trăi. Trupurile femeilor devin podoabă în piatră ,urmarite de dalta care contureaza cu atenţie anatomică detaliile. Scenele sugerează deopotrivă clipa apoteotică şi spiritul epocii ptolemeilor. Senzualitatea devine apanaj al sacrului iar sânii dezgoliţi oferă nudităţii valenţe ceremoniale. Lipseşte din naraţiunea pietrei doar mişcarea,dansul sau frenezia vremurilor când faraonii erau zei si cadânele îşi răsfirau vălurile în sunet de ţitera. La începutul celui de-al II-lea secol i.d.Hs dinastia greacă a faraonilor adoptase aproape integral obiceiurile curţilor regale ale imperiilor de odinioară. Chiar şi căsătoriile între frate şi sora devenisera obicei al grecilor descendenţi ai diadohilor lăsaţi moştenitori de Alexandru Macedon. Incestul nu era considerat sacrilegiu ci o masură firească pentru conservarea sângelui regal. Cultul zeului Sobek era înfloritor în Sudul Egiptului , zeul crocodil fiind considerat patron al armatei faraonului şi simbol al autorităţii regale. În mituri ,Sobek apărea din apele haosului primordial pentru a crea lumea. În multe localităţi existau amenajate bazine pentru bunăstarea crocodililor care îşi consumau fără de grijă viaţa , asteptând obştescul sfârşit ,după care , mumificaţi , rămâneau obiect al venerării. Eforturile materiale şi umane se consumau vreme de aproape trei luni pentru a reuşi ceea ce , daca acceptăm o licenţă ,am putea numi…”aducerea la viaţă” a unei mumii. Despărţirea de Kom Ombo pe ape se face asemenea sosirii , reintrând printr-un ocol larg în voia curenţilor marelui fluviu. Întipărim în suflet,ca într-un jurnal,şi amintirea faptului că în micul oraş din apropierea Assuanului a fost episcop nimeni altul decât Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea,veneratul pontif polonez devenit simbol al Bisericii Romane în cel de-al XX-lea veac al erei creştine. Karol Wojtyla a fost aici episcop între anii 1958 şi 1963 străbatând aceste locuri şi culegând roade pentru suflet din mareţia civilizaţiei egiptene. Şi,cu siguranţă,în fapt de liturghie şi de jertfă fără de sânge,prelatul Karol va fi rostit de la amvon:”In principio erat verbum…”….la început era Cuvântul. In principio Aegyptos…s-ar tălmăci în latineşte parafrazând acel..LA ÎNCEPUT…din primele versete ale Evangheliei Apostolului Ioan. Imuabilă,rostirea autorului Apocalipsei este asemenea unei peceţi sub care este ferecat darul inţelegerii lucrurilor esenţiale ale existenţei. “La început a fost Cuvântul…şi Cuvântul era la Dumnezeu…şi Dumnezeu era Cuvântul!”

Procesiunea timpului egiptean

Parafrazând celebrul dicton, încărcat de nostalgii, rostit de pictorul Nicolas Poussin, care evoca viaţa idilică din legendara Arcadie, rânduim primii paşi în ţinutul florii de lotus şi a papirusului însoţiţi de reflecţia solemnă: ŞI EU AM FOST ÎN EGIPT! De această data însă epigraful nu este aşezat pe un tablou ci se înşiră în faţa simţurilor asemenea unui covor fermecat din basmele orientale dezvăluind câte un lucru nou la fiecare pas. Înţelesurile modelelor comportamentale sau ale convieţuirii dintre oameni sunt încărcate de înţelesuri simbolice şi labirintice precum un model decorativ oriental. Dincolo de toate acestea însă, Egiptul este o ţară a ospitalităţii. Oamenii, străzile înguste sau marile bulevarde, edificiile şi monumentele, zonele aride sau spaţiile fertile, toate laolaltă fac parte dintr-un întreg care trebuie înţeles în ansamblu. Egiptul este deopotrivă o floare de lotus mângâiată de undele Nilului sau un fir de trestie tremurat de vânturile răzleţe şi schimbătoare ale nordului Africii. A pătrunde în esenţa Egiptului este o experinţă polivalentă,similară deschiderii unei încăperi a comorilor în care pot fi găsite, aşezate parcă pentru un alt timp, şi aur şi nestemate, parfumuri şi bucate, mărunte lucruri din nimic însăilate, covoare şi mătăsuri de priviri uitate şi mai ales o intangibilă serenitate. Pasiunea pentru exotismul egiptean a fost materializată de-a lungul timpului în forme literare, prin expresii artistice, între coperţi de compendii pline de învăţături sau în legende cu parfum oriental. Aproape fără voia sa călătorul se metamorfozează într-un participant la o procesiune a miturilor aşezate prin fermitatea pietrei drept hotar în faţa trecerii timpului. Imersiunea fizică în spaţiul egiptean nu poate face abstracţie de atingerea privirilor omului de cele ale Sfinxului de la Gizeh care străjuieşte de milenii marile piramide ale faraonilor Keops, Kefren şi Mikerinos. Morfologia arhitectonică şi ambientală a acestui spaţiu lasă impresia că aici începe sau deopotrivă se termină Egiptul. Zeii coboară în preajmă alături de faraoni pentru a atinge nisipul fierbinte, soarele mărturiseşte vieţile celor trecuţi în lumea lui Anubis iar cei peregrini prin lume înţeleg negrăite perspective ale măreţiei care îndeamnă spre noi descoperiri pentru mintea şi inima omului. Cronologia convenţională este aici trainică şi tainică asemenea piramidelor. Te poţi afla simultan în anul 2013 al erei creştine dar şi în anul 1434 al celei musulmane. Dacă te raportezi la măsurarea anilor de către creştinii Bisericii Copte înseamnă că este de fapt în 1729. Timpul capătă aici dimensiunile unei alchimii temporale care oferă senzaţia descoperirii metafizice a pietrei filosofale. Dacă amintim şi de calculele istoricului Herodot putem estima că anul 2013 este de fapt anul 6253 al erei faraonice. Peste 18 861 ani ziua de 1 mai a erei musulmane va coincide cu prima zi a aceleaşi luni al erei universale sau creştine.

Luxor - haremul fără cadâne

Viaţa socială, politică şi religioasă a egiptenilor gravita în jurul faraonului care era totodată conducător politic şi spiritual. Veneraţia faţă de soarele personificat în zeul RA a marcat mileniile de istorie religioasă ale Egiptului. În panteonul celor două regate de pe malurile Nilului erau ierarhizaţi numeroşi zei ale căror ritualuri au evoluat distinct în funcţie de locul în care se afla templul dedicat fiecărei divinităţi. La Luxor soarele îşi petrece de mii de ani drumul dinspre zori înspre apus înconjurat de nimbul mitic. Templul aflat aici este o prelungire materială a centrului de spiritualitate de la Karnak şi a fost înălţat de faraonii Amenofis al III – lea şi Ramses al II – lea. Trecerea de la zi la noapte şi spectacolul crepuscular conturat estetic de luminile şi umbrele care zămislesc forme noi în acest spaţiu sacru sunt definitorii pentru ceea ce definim percepţie vizuală şi materială. Luxorului i se mai spunea şi haremul din sud iar în spaţiul dintre coloanele şi obeliscurile de la intrare şi drumul procesional faraonul Tutankhamon a ridicat o imensă încăpere care avea rolul de hotar pentru cortegiile care veneau de la Karnak mai ales în perioada celebrării sărbătorii anuale OPET când statuile zeilor Amun şi Mut erau aduse aici împreună cu statuia zeului copil Khonsu pentru a marca sezonul revărsării Nilului. La Luxor apusul şi rasăritul soarelui sunt percepute aproape ritualic. Privirea se apropie de zidurile şi coloanele templului şi se transformă în atingere. Orice călător ajuns aici simte nevoia să îşi lipească palma sau degetele de obelisc, de coloanele din sala hipostilă,de hieroglifele încrustate pentru imortalizarea epopeicelor fapte ale făuritorilor de istorie şi , mai ales, de statuile care par a atinge uneori cerul. Fratele geamăn al obeliscului de la intrare, înalt de 25 metri se află, din anul 1836, la Paris în binecunoscuta Place de la Concorde. Continentele şi lumile se întâlnesc în urzeala ţesută din formă, lumină, umbră şi culoare, atât prin oameni, cât şi prin moşteniri spirituale. Sfincşii de la Luxor,care nu au nici cap de leu şi nici cap uman, sunt numiţi criocefali, având capete de berbec. Ca orice lucru aproape desăvârşit templul lung de 260 metri de la Luxor subliniază măreţia celei de-a XII-a dinastii a faraonilor egipteni care au pus un stăvilar în faţa curgerii timpului. Renumele festivalului OPET a traversat mileniile şi astfel, într-o manieră adaptată zilelor noastre, anual se consumă în cadrul unui ritual pitoresc procesiunea de la Karnak la Luxor, desfăşurată pe străzile oraşului modern şi vegheată de curgerea statornică a Nilului.