Masada - un crâmpei de curaj

Masada este un popas necesar în care poți intelege un loc în care istoria s-a scris dramatic și cu un simbolim hiperbolizat al jerfei asumate ca destin pentru o supraviețuire simbolică ,dupa moarte,acolo sus, în sanul lui Avraam. Masada este precum o efigie cu suprafața delimitată de un contur romboidal având laturi între 550 metri și 275 metri. Aici este locul în care în primavara anului 73 al erei creștine ,au murit 960 evrei alegând cerul în locul supunerii față de romani. Renumită pana astăzi Masada este în prezent locul în care tinerii recruți ai armatei statului Israel depun jurământul de credință, rostind la sfâriștul fiecărei ceremonii în mod solem:Masada nu va mai cădea niciodată! Numele locului este de origine romană, provenind de la termenul ebraic "metada", care înseamnă "fortăreață". Fortificatia evreilor ocupa o poziție strategică, fiind izolată pe una dintre culmile abrupte ale munților ce coboară brusc în apele vestice ale Mării Moarte. Dupa încheierea primului mare război dintre romani și evrei, un grup de iudei zeloți ,cunoscuți sub numele de sicari ,s-au închis în fortăreața numită Masada. Cucerirea Ierusalimului din anul 70 și distrugerea templului evreilor, a fost momentul zero al începerii risipirii israeliților prin lume ,iar cercetările arheologice au evidențiat aici existenta unei sinagogi orientată cu fața spre Ierusalim,una dintre primele sinagogi din istoria evreilor. Sicarii refugiați in fortăreața de la Masada erau conduși de Elazar ben Yair. În anul 70, acestora li s-au adăugat alte familii de sicari, refugiate din Ierusalim cu puțin înainte de dărâmarea Templului și distrugerea orașului. Potrivit datelor păstrate, se crede că în fortăreață s-au refugiat aproximativ 970 de iudei sicari. Asediul roman asupra cetății a fost unul de mare amploare, ducând în cele din urmă la sinuciderea în masă a tuturor celor aflați pe pintenul de stâncă. Rezistența evreilor baricadați la Masada este, până astăzi, unul dintre cele mai puternice simboluri ale rezistentei naționale pentru păstrarea libertății și a drepturilor religioase iudaice. Stânca aridă pe care se află zidită fortăreața se înalță la altitudinea de 470 metri deasupra apelor Mării Moarte și la doar cu 59 metri mai sus față de nivelul oceanelor lumii. Masada a fost zidită pe tot platoul muntelui,coborând și către partea abruptă dinspre Marea Moartă. Întreg platoul era inconjurat de un zid de piatră, gros de aproape patru metri și lung de aproximativ un kilometru și jumătate,vegheat de turnuri de observare și apărare. Incinta fortăreței se asemana cu un mic orășel. În cetate se urcă pe trei cărări foarte înguste și abrupte, la capătul acestora aflându-se odinioară puternice porți fortificate. În anul 72, guvernatorul roman din Iudea, Lucius Flavius Silva,aflat în fruntea Legiunii romane a X-a Fretensis, a ajuns la poalele muntelui Masada. Numărul total al soldaților romani care au fost deplasați la Masada s-ar fi ridicat la aproape 9.000. Asediul roman a fost unul incredibil. Iosif Flavius nu oferă marturii despre nici un contra-atac al sicarilor. Crezând probabil în imposibilitatea romanilor de a pătrunde în interiorul fortăreței, evreii nu au atacat sub nici o formă. Astfel, în ziua de 16 aprilie a anului 73, romanii au ajuns la zidurile de la Masada. La patrunderea în interior, romanii au găsit toate cladirile incendiate, cu excepția depozitelor de alimente, iar pe locuitori morți. Pentru a nu cădea în mainile soldaților romani, care i-ar fi luat într-o robie umilitoare, evreii baricadați in fortăreață, au preferat să se sinucidă în masă. Deoarece sinuciderea era interzisă de religia mozaică, se spune că evreii au tras la sorți câțiva bărbați ,care să-i omoare pe toti ceilalți, în cele din urma rămânând unul singur, care s-a sinucis. Două femei și cinci copii s-au ascuns într-o cisternă de apă, pentru a nu fi omorâți. Aceștia sunt cei ce au povestit istoria lacrimilor de la Masada. Neincendierea depozitelor de alimente însemna acceptarea mortii din bărbăție, iar nu din lipsa condițiilor de supraviețuire. Iosif Flaviu marturisește că romanii au gasit în Masada armanent suficient pentru înarmarea a mai bine de zece mii de soldați. Fortăreața de la Masada, mai precis ceea ce a mai rămas din aceasta, a fost redescoperită în perioada anilor 1838-1842 de un grup de arheologi, iar taberele romanilor au fost scoase la lumină în anul 1932. Săpături de amploare au fost întreprinse între anii 1963-1965 iar reconstrucția cetății a început în anul 1966, Masada fiind astazi un loc de mare atracție turistică. În anul 1973, aici au avut loc o parte din filmările pentru controversatul film "Iisus Hristos Superstar". În anul 2001, fortăreața de la Masada a fost trecută în lista Patrimoniului Mondial Cultural și Natural al UNESCO. Poate că unul dintre cele mai semnificative simboluri de la Masada este o sămânță vie găsită în timpul săpăturilor arheologice. Pusă în sol fertil și grijită cu apă și caldură, sămânța a germinat după 2000 ani de așteptare a zilei odrăslirii sale. Se întampla în 1960 și astfel ,avea loc pe pământ, premiera aducerii la viață a celui mai bătrân grăunte din lume Masada este o pecete care metaforic exprimă simultan viață și moarte dar mai ales dăinuire precum pe pământ la fel și in ceruri. Singura diferență este că cele de pe pământ pot fi văzute și povestite doar de muritori. Sus,în veșnicie,vorbele sunt cântări,pustiul devine edenic,suferința este legănare iar fapta a toate bună se topește în zalog pentru neschimbarea celor rânduite ăntru veșnicie.

Toledo ....rezemând o poartă

Spania fără Toledo ar fi precum o coroană cu bijuteria centrală lipsă. Atunci când te apropii de Toledo primele lucruri care iți vin în minte sunt săbiile. Mai apoi te gandești la cetatea creuzet a trei mari culturi și tradiții care au configurat un liant de excepție pentru ceea ce am putea numi armonia lumii, și ,de ce nu, a lumilor. Vin în minte mari figuri ale istoriei care și-au însăilat destinele cu această cetate vreme de milenii și care au dorit stăpanirea locurilor și a oamenilor. Se adună mai apoi în întâmpinarea gândurilor ospitalitatea spaniolă și ,împreuna cu aceasta, sonoritățile limbilor care s-au amestecat pe aceste meleaguri, începând cu mozaraba iar mai apoi, ca un fuior, catalana,aragoneza și castiliana ,dialecte care împreuna au compus un bagaj semantic de excepție pentru centrul și nord estul Spaniei din zilele noastre. Vremurile marilor epopei par a nu se fi stins încă și ecourile veacurilor de aur răsuna a poveste în aerul limpede toledan. Toledo nu este un oraș mare și cu greu poate fi asociat termenului de aglomerație urbană. Cei 80 000 de locuitori sunt răsfirați pe nu mai putin de 230 km patrati cât însumeaza aria citadina a urbei din cetate și extra muros. Intretăierea pașilor turistului novice în tainele cetații cu cei ai localnicilor conduce preliminar la prezumpția ca băștinașii ar cunoaște toate ungherele și istoriile acestui pinten de stâncă străjuit de ziduri și de apele fluviului Tajo care se atinge în fugă de Toledo în îndreptarea sa catre Portugalia și mai apoi spre Atlantic. Dar nu..!...nici locuitorii nu știu cu mult mai multe decât informația generică legată de un spațiu în care, timp de secole, până și erudiții care au încercat să îi afle enigmele ,au reușit parțial. Asemenea tuturor enclavelor predestinate, Toledo poate că păstrează cu grijă un ultim secret, nescris în nici o carte,taină care se descoperă doar prin experiență individuală. Bucuria deslușirii este aici departe de a fi vreo frunzăreală a istoriei. Toledo nu este un capitol a vreunui loc din Spania ci însăși istoria Peninsulei Iberice. Porțile de intrare în oraș se deschid deopotrivă spre străzi înguste sau către piețe largi. Monumentalismul poate fi în egală masură discret și aproape neobservat sau epatant. Stilurile diferite și aparent situate în opoziție artistică și arhitectonică au făcut dintotdeauna casă bună cu spiritul novator al locuitorilor care au pus de când se știu nou peste nou ,pentru a deveni făuritori de civilizație perena. Toledo are o aură invincibila însa în egală masură poate fi perceput și ca o urbe fragilă. Frumusețea și unicitatea confera orașului aparența unui cristal delicat față de care ai datoria de a-l șterge și lustrui zilnic, nu atât pentru a nu își pierde din strălucire ci mai ales pentru a căpăta o substanță spirituală, asemenea vinului vechi.

Sodoma fără Gomora

Israel este o țară atât de cunoscuta și totuși,în chip paradoxal,tot pe atât de mult necunoscută. Tărâm al fagaduinței pe care îl stăbați întâlnind promisiuni nebănuite dar plămădite din vise , visate sau nevisate , locuri ce aidoma mirajului pot rămâne nevăzute și necunoscute dacă nu te oprești în momentul potrivit și la locul potrivit să le distingi în cromatica unei liniști aproape celeste ,cum numai în tara de dincolo de închipuire o poți întâlni. Silabisești SO_DO_MA și chipurile îngerilor ce vor fi vizitat casa dreptului Lot pentru a-l salva împreuna cu familia sa, apar icoana în peregrinarea cu iz de aventură care te așteaptă la fiecare răscruce ,nesemnata de oameni dar crestată în cer. Mașina de teren te poarta prin labirintul de văi și canioane,pe șerpuitoare drumuri de cenușă albă amestecată cu sare și spre culmi de pe care simți aerul fiebinte răsfirat din sărutul Mării Moarte cu stânca. Sodoma percepută generic drept destinație turistică nu este departe de drumul care leagă sudul extrem al Isarelului de Ierusalim și de așezările din nord. Doar că, din autocar sau fără de companie care agreează o asemenea escapadă nu ai cum să pornești de unul singur în pustietatea înșelatoare care te poate chema în neștiute colțuri din care doar vreun GPS performant să te îndrepte la un liman. Jeep-ul se strecoară printre stânci,se afundă ici colo în nisipul fin precum pudra,ocolește obstacole nevăzute și cunoscute doar de șoferul îndemantec care o fi știind el de ce face lucrul acesta,te poartă într-un permanent sus-jos și dreapta-stânga precum un soi de mașinărie dintr-un parc de distracții astfel încât până și șezând este greu sa îți menții echilibrul dacă nu ai un punct de sprijin solid. Oprirea se face pentru a gusta la propriu pereții de sare , risipită ici colo drob cât casa de mare. În stancă de sare se va fi prefăcut soția lui Lot în momentul fugii către cetatea Toarului iar istoria spune că cea pomenita de tradiție cu numele Ado sau Edith dar nenumită în Biblie, a rămas împietrită din cauză că s-a intors spre a privi mistuirea Sodomei cu foc și pucioasă. Sodoma este o atracție turistică pentru mulți care ajung la Marea Moarta, fie pentru a petrece un sejur, fie aflați pe cale spre sudul Israelului. Odată intrat în pustiul Sodomei gândul te duce la năpasta revarsată asupra cetății. Vezi ici colo câte un fir de verdeață sau un pomișor răsărit din te miri ce sămânța și udat doar de aerul care noaptea mai aduce o boare umedă ridicată de peste sărăturile atinse de neclintirea Mării Moarte. Deși nu vedem niciunde vreun măr de Sodoma,fruct menționat în statorniciile iudaice, ne îngăduim preț de o poveste să ne gândim la aceasta poamă toxică,asemănatoare cu un hibrid între piersică și portocală,viu colorată și atrăgătoare. Istoricul iudeu Flavius Iosef povestește ca cei care culeg acest fruct se trezesc cum se preface pe loc în cenușă iar ,în poemul Paradisul pierdul, semnat de John Milton, se deapănă versuri plastice care descriu cum, după ce Adam și Eva au fost ispitiți de Diavol să guste din pomul cunostinței binelui și răului ,cohortele satanei s-au îndestulat din amăreala mărului de Sodoma. Localizarea Sodomei este relativa și numeroși istorici caută ruinele cetății și în ziua de azi. Diferite curente de cercetare revendică un spațiu sau altul pentru a stabili certitudinea existenței unei cetăți despre care nu se stie nici în prezent cum și-a gasit sfârșitul. Geograful antic Stabo menționa că Sodoma s-ar afla în apropierea Masadei și pana la proba contrarie, cetatea emblemă a păcatelor unor lumi uitate ,rămâne de găsit doar în locul spre care te îndreaptă timid dar solemn un indicator pe care scrie nedespărțit în silabe SODOMA. Iar din răspântie devine mai mare tentația cunoașterii în chip extrem a unui asemenea loc decât orice altă ispitire venită din tainele deșertului sau de aiurea.

Aurul regelui Solomon - Timna

În lumea în care pănă acum 60 ani nu existau nici măcar drumuri ci doar tainice trasee ale caravanelor se află la o distanță de câțiva kilometri de Eilat un veritabil tezaur al lumilor de odinioară. Valea Timna a fost vreme de șapte milenii spațiul râvnit de seminții și popoare pentru zăcămintele imense de cupru. Regatele timpurii ale egiptenilor exploatau aici minereu iar prin cel de-al XIV-lea veac înaintea erei creștine a fost stabilită o rută comercială a cuprului tot atât de importantă precum drumurile mirodeniilor sau cele ale sării. Cuprul se află în aceeași clasă chimică în care se găsesc aurul și argintul ,fiind dintotdeauna prețuit de civilizații. Cele mai vechi mine de cupru pot fi găsite în Orientul Mijlociu și datează din mileniul al IX-lea i.d.Hs. Fără cupru nu ar fi existat niciodată epoca bronzului și poate că lumea ar fi arătat cu totul altfel. Nabateenii și israeliții au exploatat îndelung cupru în Valea Timna,pana târziu, în epoca romană. Unii cercetători afirma că în aceasta zonă a Pământului Fagaduinței se aflau minele regelui Solomon, care constituiau averea cu adevărat importantă a evreilor din antichitate. Însemnătatea Văii Timna a fost pusă în evidență în lumina istoriografiei moderne mai ales după săpăturile arheologice și cercetarile începute în 1959. Nu mai puțin de 10 000 de galerii,furnale și unelte,altare,sanctuare și temple ,sunt mărturii care conturează valențele unei îndelungate epoci istorice. Diferite ateliere recompun și în prezent activitățile miniere și dezvoltă aptitudinile practice și estetice ale vizitatorilor. Aici tehnologia se intâlnește cu Biblia și cultura cu istoria, pentru a pune temeliile unor legende vii pentru generațiile viitoare. Formațiuni stâncoase pitorești,văi cu labirintice ascunzișuri,figurine simbolice săpate de îmbrățișarea vânturilor pustiei,o simfonie a culorilor și formelor care arată la fiecare pas o nouă lume..aceasta este o definiție mai mult decât plastică a Văii Timna. Incepând din anul 2004 Timna a fost declarată rezervație naturală iar spațiul a fost promovat intens ca destinație pentru activități turistice de familie sau turism extrem. Peste 250 000 vizitatori aleg anual acest loc pentru un crâmpei de vacanță. Timna a intrat într-o noua era odată cu inființarea Eilatului și pare a deveni pe zi ce trece cel mai important parc național din Israel,loc de referință al deșertului Negev.

Perouges - Orașul muschetarilor din vatra Alpilor francezi

Nu departe de Lyon poți umbla pe cărări bătute de cavaleri medievali. Perouges este ambientul în care au fost filmate toate marile capodopere cu muschetari. Orășelul este o poezie în piatră și lumină. Începând din 1921 Perouges a fost locul preferat al regizorilor și al actorilor pentru filmele de capă si spadă. Vreme de optzeci de ani aici a fost scena realistă a zece mari producții cinematografice de referință în istoria celei de-a VII-a arte. Biserica fortificată Sf Maria Magdalena se află în apropierea porții de sus a cetății. Începand din 1996 asezământul de cult a devenit gazdă a festivalului de muzică Primaverile de la Perouges. Anual ,de la sfârșitul lunii aprilie și până la jumatatea lui iunie se adună aici interpreși și muzicieni. Fortificația medievala de la Perouges este considerată unul dintre cele mai frumoase ansambluri rurale din Franța și o atracție turistică de excepție a departamentului Rhone Alpes. Este un oraș de odinioară al țesătorilor împărțit pe incinte care devin un soi de mici cvartale reunind case,curți interioare,pasaje de trecere delimitate de străzi,culoare acoperite și piețe. Arhitectura este tipică evului mediu datând din secolele al XV-lea si al XVI-lea,cu case din piatră și străzi acoperite cu lespezi de râu cărora în franceza li se spune galets. În pronunție, galets-pietre si galettes-scovergi... suna în partea locului cam cum ai rosti la noi că faci copii(prunci) sau faci copii(documente). Prin secolul al XII-lea orașul era menționat ca PEROTGIAS , toponim pastrat înca de pe vremea venirii romanilor în zona. Sunt mai multe ipoteze ale etimologiei denumirii orășelului - pierre rouge....ar fi ca și cum ai spune piatră roșie...fie pentru că așa este culoarea gresiei.... fie roșie de la sângele sacrificiilor. Prin extensie Perouges poate fi loc de sacrificiu Mai exista și ipoteza unei identități de nume cu Perusia care era numele etrusc al Perugiei italiene din zilele noastre. Sf Gheorghe este patronul spiritual iar în 23 aprilie se organizează procesiuni. O legendă locală spune că Sf Gheorghe s-a retras în biserica fortăreață după ce a ucis balaurul. Reprezentări ale sfântului martir pot fi văzute în biserică și pe case, în timp ce pe blazonul orașului este zugrăvit dragonul sau balaurul ucis. Dragonul este simbolul recunoașterii curajului localnicilor din vremurile cruciadelor. Doar ca este un dragon vesel. Ca mai toate de pe aici. Oricum Sf Gheorghe nu a ucis nici un balaur. Reprezentarea mitologică luptând cu sulița împotriva dragonului apare prin evul mediu. La începutul verii se organizează o sărbătoare medievală,festival care oferă tuturor posibilitatea sa devină întruchiparea de o zi din cotidianul cu domnițe și cavaleri. Perouge înseamnă și o lume ecologica. O brutărie de țară în care se face pâine la foc de lemne,făină din grâne fără modificări genetice,vin de Bugey clasificat appellation d’origine controlee,o mezelărie artizanală și bineînțeles delicioși cârnați preparați după rețete vechi. Se pot cumpăra obiecte manufacturate, replici ale armelor vechi și veșminte medievale. Aici realitățile nu se rezumă la sforăitoare sloganuri despre agroturism. Localnicii pur și simplu au avut determinare. Și nu sunt mulți ,doar vreo 1200 locuitori Au inventat chiar și activități care implică pe turiști în mici aventuri medievale sau în manufacturarea unor obiecte artizanale. Hanul aparține unei familii vechi din localitate și a fost decorul unui film. Fiecare casa e botezată și are o denumire. Perouges este incontestabil o rețeta a succesului Statornicie...e o definiție potrivită a burgului rostită într-un cuvănt.

Tel Aviv - Cartierul Alb

Israelul modern trebuie parcurs la pas daca se dorește perceperea accentelor unice ale acestui spațiu. Răsfățul unor după amiezi liniștite sau al dimineților luminoase, este conturat diferit în funcție de un loc sau altul. Călătorul care pornește în miez de ziuă în descoperirea marelui oraș are cate ceva de câștigat la fiecare sută de metri, indiferent de direcția pe care o alege. Ca într-un scranciob magic, omul și privirea sunt purtate către o sumă de orizonturi,mai apropiate sau mai depărtate,cu volume și amprente diferite. Cartierul Alb din Tel Aviv este o exemplificare mai mult decât sugestivă în ceea ce privește ideea de schimbare continuă a orizontului subiectiv și obiectiv. I se mai spune și Orasul Alb. Nu mai puțin de 4000 de clădiri au fost construite aici după anul 1930. Arhitecții inițiatori ai acestui proiect au fost evrei refugiați din Germania din cauza prigoanei naziste. Poate că idealul acestora era ca oamenii să trăiasca în armonie și de aceea au încercat să imite stiluri arhitectonice din majoritatea orașelor importante ale lumii. Curentul arhitectonic cunoscut sub numele de bauhaus a prins rădăcini în Israel și a devenit model de referință. Conceptul era de oras grădină iar provocarea a fost cu atât mai mare cu cât inițial locul ales pentru dezvoltarea acestui cartier a fost de fapt arealul cu dune din apropiere de Jaffa Meir Dizengoff,cel dintâi primar al Tel Aviv-ului,cel în casa căruia a fost citita declarația de independență din 1948, a invitat pe urbanistul englez Patrick Geddes care lucrase la proiectul de sistematizare din New Delhi, sa facă parte din echipa de coordonare a nașterii unui nou oraș. Clădirile sunt adaptate climatului,străzile sunt aerisite,privirea respira și se odihnește odată cu amprenta delicată a fiecărui colț de stradă. Cartierul Alb insuflă acel ceva imaculat și indicibil, care se plămădeste continuu fără a stânjeni pe cineva. Iar faptul că din 2003 se află pe lista monumentelor protejate UNESCO este o certificare că locurile unice merită tratament și evaluare unice. Orașul Alb a fost considerat la jubileul de 75 ani al Tel Aviv-ului portretul unei noi ere.

Lyon...cât pentru o ilustrată

Lyonul este vechi și nou în acelasi timp. Perspectivele vizuale compun o plastică de excepție atunci cand te înalți deasupra clădirilor mai aproape de cer, la propriu și la figurat. Lyon este orașul cosmopolit numit de Albert Thibaudet capitala provinciei după cum Parisul este capitala Frantei. Numită și piața Ludovic cel Mare, Bellecour este a treia piață ca mărime din Franta. Este cel mai amplu spațiu pietonal din Europa Micul Prinț împreuna cu părintele său spiritual, Antoine de Saint Exupery, stau strajă la un colț. Antoine Marie Jean-Baptiste Roger de Saint-Exupéry căci acesta este numele complet al poetului scriitor și aviator francez care a trăit în crucea secolului al XX-lea s-a născut la Lyon. Ludovic al XIV-lea,Regele Soare,te așteaptă în postura ecvestra în alt colț al pieței ,întarind memoria unei epoci de glorie. Dintotdeuna se contrazic francezii din Sud într-o seculară bătălie a orgoliilor, cu frumusețea și grandoarea aglomerațiilor citadine din partea locului. Nu se poate Lyon fără leu. Leul este întâlnit și pe drapelul Lyonului fiind reprezentat în stema orasului Piata Terreaux din Lyon se află în mijlocul peninsulei formate la confluența Ronului cu Saone. Presque’Ile ,adică în traducere literală peninsula, este leagănul Lyonului asa cum L’Ile de la Cite din Paris este berceaux de la France,tot leagăn ,dar al Franței. Un spațiu exclusivist cu aer de burghezie prospera. Primăria,muzeul de arte frumoase,galerii comerciale,toate s-au adunat rând pe rând în moștenirea lăsată de prin 1200 de negustorii lyonezi Terreaux înseamnă noroi dar și terasament format din pamânt adus de ape ca aluviuni. Epopeea fântânii lui Bartoldy este demna de o pildă cu surâs în colțul gurii. Monumentul a fost inițial construit pentru Bordeaux însă edilii orașului au refuzat sa îl primească din cauza prețului ridicat. Supranumită și Carul libertății ,fântâna a facut mai apoi un popas la expoziția universală de la Paris fiind finalmente reasamblată în 1892 în Place de Terreaux. Să vezi și să întelegi am spune nu neapărat într-o doara. Înțelegerea face din curiozitate stiință iar explorarea este precum o carte citita pe îndelete și nu răsfoita în grăbitele clipe petrecute în metrou spre casă.